Piatra Craiului – Triughiul Bermudelor si un pic de Grohotis

Ce poate fi mai super decat un teambuilding de 2 zile cu colegii de munca ? foarte simplu : un teambuilding …. Pe munte! PE munte, nu LA munte, sa ne intelegem! Si nu orice munte, ci Piatra Craiului!

Plecare de vineri seara, imediat dupa munca, pe traseul Bucuresti – Ploiesti – Predeal – Rasnov – Zarnesti – Plaiul Foii.  Si cum e teambuilding, adica trebuie sa ne cunoastem mai bine, sa ne imprietenim etc, organizatorul ne-a trasat inclusiv experiente de impartasit pe parcursul drumului, printre care si cea mai mare nazbatie pe care am facut-o pana acum. Ei, si aici sa te tii! Eu nu prea am fost nazdravana cand eram mica, singurele nazbatii notabile fiind statul in fund pe balustrada de la etajul 6 ( cu picioarele inspre abis, bineinteles!) si machiatul pisicilor cu creta colorata (aveam un adevarat salon de machiaj, cu “rujuri” si “farduri”, si dupa ce le aranjam le puneam sa se duca la intalnire). In schimb colegii mei de drum ar putea da lectii sau chiar scrie o enciclopedie! De la ciuburi de viespi in fan, maini rupte si tunuri XXL cu carbit cu ajutorul caruia au separat gainile de pene si peretii de cotet, am ras cu lacrimi fiecare secunda! Ma tineam de burta, care deja ma durea de la atata incordare, lacrimile curgeau siroaie si radeam … cum n-am mai ras de multa vreme! Un inceput promitator de weekend 😀

Ne apropiam de Zarnesti, iar combinatia apus + munte m-a facut sa scot instant aparatul. Uuuu, cat de fain se vede in stanga! Stai ca si in dreapta … wow, cum se vede Craiul! Stai sa trag si aici un cadru ! Waaaa, nu am Bucegii din unghiul asta! Ma invarteam ca un titirez la mijlocul banchetei din spate a masinii, ma mir cu  de nu am facut gaura in podea, sa franam ca Fred Flinstone!

In Plaiul Foii ne-am cazat la Cabana 7 Crai, un loc foarte rustic si pitoresc. Gazdele sunt foarte primitoare, iar locul e amplasat perfect pentru traseul pe care urma sa il facem in ziua urmatoare. In seara aceea mi-am propus sa nu stau foarte mult, stiu ca maine am de urcat si prefer sa fac traseul odihnita ( cand plec obosita bombam si mormai tot drumul, ma confunda colegii cu un Mos Martin iritat si nu e de bine J), asa ca doar am stat un pic la foc si tusti!, in pat la somn.

Dimineata ne intampina cu o supriza …. Asteptata, ce e drept : ploua mocaneste. Buuun, si cum facem noi traseul pe ploaia asta? Eu ca eu, am echipament impermeabil , dar colegii care nu au tagente cu muntele de-abia daca si-au luat o pelerina , si aia subtirica sau prea mica! Organizatorul tot sustinea ca mergem, eu insa aveam reticente .. oamenii neobisnuiti cu muntele prefera confortul unei cabane decat udatura unui traseu.  Eram sigura ca o parte din ei vor ramane la pensiune si isi vor ocupa timpul cu altceva.

Si asa a si fost, desi ploaia s-a plictisit de noi si a plecat.  La drum am pornit cam jumatate din cati venisem.  Am pornit-o cu totii voiniceste spre Refugiul Spirlea, unde era primul punct de regrupare. De acolo, traseul urma sa se desparta in doua: cei cu limba de un cot o luau spre Zaplaz, iar cei cu limba de doua coturi (a se citi mai obositi J) plecau spre Grohotis. Eheee, sa vedem cine pana unde ajunge!

Traseul pana la Refugiul Spirlea dureaza aproximativ 2 ore. Incepe cu o urcare lina pe langa un rau, dupa care poteca paraseste cursul raului si incepe sa urce din ce in ce mai abrupt. Ultima portiune (15 minute) este destul de “inclinata”, se urca prin padure (pe carare, fara pietre, doar radacini de copac din loc in loc) si exista riscul de alunecare, mai ales daca este noroi. E o panta care te solicita destul de mult si e nevoie de un strop suplimentar de atentie, pentru cei neobisnuiti cu urcusul. Aici am auzit cele mai multe “Bai, mai e mult?”, “Eu nu mai urc, ma intorc!” sau alte observatii mai mult sau mai putin …. Mentionabile in cuvinte J

La refugiu ne-am numarat – nu mai eram nici macar un sfert din cati am pornit. Panta cea inclinata si-a luat “victimele” J).Si din cei care au ajuns , doar o mica parte vor sa urce in continuare. M-au intrebat unde trebuie sa ajungem si le-am aratat portiunea de Grohotis dinspre Saua Tamaselului.

–          Cuuuum, pana acolo ? Dar cine mai urca? Ne uitam de aici la ea !

Mai suntem doar cativa temerari care vrem sa continuam urcusul.  Unde sa mergem, ca avem 2 variante?  Spre Zaplaz sau spre Grohotis ? Hai pe Grohotis, ca pe Zaplaz am mai fost. Si e si un pic mai usor, din spusele organizatorului . Deci …. La drum!

 Traseul pana la Grohotis urca prima parte prin padure, dupa care se ajunge la un indicator : spre stanga traseul continua spre Zaplaz – La Lanturi – Vf la Om(trebuie sa fac traseul asta o data! Poate la anul :D), iar in dreapta se merge spre Padina Lancii – Cerdacul Stanciului – Saua Funduri. Noi o cotim biiinisor la dreapta si urcam voiniceste prin padure, pana ajungem la o mica vale cu …. Zapadaaa! O imensa limba de zapada ne astepta jos! Yu-huu, putem sa facem o mini-bulgareala si o maxi-racoreala ! Zapada era destul de intarita si cu greu faceai un cocolos, dar asta nu ne-a impiedicat sa aducem un pic spiritul iernii la inceput sa vara J

Dupa ce paraseste padurea, poteca serpuieste pe langa stanca si se ajunge la partea de grohotis. Aici recomand inca o data atentie sporita, pietrele pot oricand aluneca de sub picior si s-ar duce cu tot cu noi la vale. Peisajul devine stancos, peste tot unde privesti zaresti numai colti ascutiti, pietris si jnepeni. Si cat de frumos este!

Aproape de Saua Tamaselului ne intalnim cu 2 colegi care au plecat inaintea noastra. Inaintea lor au mai plecat 3 fete, care acum nu erau cu ei. Am intelesc ca au luat-o  mult inainte. Oare unde s-au oprit ? Am decis de comun acord sa continuam si noi traseul, poate reusim sa dam de ele. Mai mergem o bucata buna de drum si ne oprim la un mic punct de belvedere, pentru odihna si cateva fotografii. Nici nu stiam daca mai are rost sa mai continuam traseul – vremea era in continuare urata (se molipsise cerul de la stanci – gri peste tot J), ploaia ne ameninta din secunda in secunda ca are se porneasca, iar unii dintre noi nu mai puteau sa mearga de oboseala. Hai sa mai stam un pic, ne tragem sufletul – poate apar si fetele intre timp – si mergem inapoi.

Am avut surpriza (placuta!) sa vedem si alte grupuri de colegi care veneau in urma. In total eram acum 12 oameni la punctul de belvedere… si 3 lipsa. Oare unde s-au dus fetele ? Era deja trecut de ora 13, la maxim 14 trebuia sa plecam inapoi. Doi colegi si-au exprimat dorinta de a continua traseul, macar sa nu stea degeaba. Le-am comunicat ca la maxim 13 45 , de oriunde ar fi, sa se intoarca. “Bine , bine ” … si dusi au fost pe cararea ce intra in padure.

13:30 .. 13:45 ….. 14:00 …… 14:30 si nici un semn de la cei plecati in continuare pe traseu! Hmmmm, oare ce se intampla ? Intuiam ca baietii au plecat in cautarea fetelor, iar acum a venit si dovada.  Am incercat sa fluieram, sa strigam, sa facem glalagie, poate ne aud. Dar nimic – liniste totala. Si totusi .. Pana unde sa mearga ? Traseul pe care au pornit ajunge in creasta! Sa speram ca nu au urcat si se intorc pe La Lanturi !

Pe la 15 a plecat a treia echipa pe traseu, pentru recuperarea celorlalte doua. De data asta unul dintre ei avea o vuvuzela si faceam teste, sa vedem pana unde ne putem auzi. Vuvuzela suna prima, iar eu raspundeam cu fluierul.   Primele 4-5 ture de comunicare au fost ok – sunetul vuvuzelei se auzea din ce in ce mai slab, semn ca si colegii nostri se indepartau. Pana la un punct , cand nu s-a mai auzit nimic. Unu, doua, trei minute de liniste … si atat! Am incercat sa fluier, dar nu am primit nici un raspuns.

Asta e prea de tot! Ce se intampla dincolo de padurea asta de toate sunetele brusc dispar ? Si atunci imi pica ochii pe marcaj … triunghi albastru. De acolo incepea poteca cu marcajul triunghi albastru, ce serpuia prin padure .

–          –Ralu, vezi ce marcaj e pe traseu, acolo, in padure ?

–         – Da! E …. triunghi albastru.

–          –Mai degraba Triunghiul Bermudelor, ca nimeni si nimic nu se mai intoarce de acolo!

Am inceput cu totii sa radem …. Macar asa ne mai incalzeam un pic, afara era destul de frig si mainile mele deja degerasera. Deh, am crezut ca nu am nevoie de manusi si le-am lasat la pensiune! Macar lor sa le fie cald, ca noua deja incepusera sa ne clantane dintii!

Dar ce se aude ? Zgomote ? Din Padurea Bermudelor ? Facem cu totii liniste si ciulim urechile la maxim (nu stiu cum am facut asta, dar in mod sigur ca facut!) Si daaaaa, se aud voci! Mai multe chiar! Si incep sa apara de pe poteca  : unu, doi , trei , patru …… toti! Echipa de cautare 1, echipa de cautare 2 si fetele vesele, fara oboseala si astampar! Care mai aveau un pic si ajungeau in creasta J)

Era deja 15:30, ora la care era programata masa la pensiune. Doar daca luam teleportarea mai ajungeam la timp. Si cum nimeni nu impachetase kit-ul de teleportare, am luat-o cu totii pe traseul de intors, manati de sunetul imbietor al stomacelelor goale si al frigului care pusese stapanire pe noi. Am facut o ora si jumatate de coborat viteza pana la cabana, unde am constatat ca lumea mancase deja si acum fiecare se distra in maniera lui. Si noi asteptam cu jind mancarea …. Miaaaam 😀 !

Restul teambuildingului a fost de pomina – ne-am distrat, ne-am jucat si am cantat in jurul unui foc strasnic. Am plecat de acolo cu bucuria ca am mai facut un traseu si ca am petrecut un week-end cu colegii mei, pe care i-am cunoscut mai bine J

Elevatia Traseului(am pornit inregistrarea de la refugiul Spirlea, deci graficul este de la Spirlea pana la Saua Tamaselulul si inapoi la 7 Crai ):

Traseul pe Google Earth :