Plimbare în Făgăraş – Piciorul Lespezilor

Prima tură pe 2016! Şi unde altundeva, daca nu în Făgăraş ?

Tura asta a fost o potrivire și o aliniere de stele. Aveam altceva planificat în acest weekend – tot o tură, și tot în Făgăraș, dar cu un grup mai mare.  Cum mașina mea a luat o binemeritată (și nedorită) pauză de la plimbare, am fost nevoită să caut transport – adică am mers cu “Ia-mă, nene!” pe la participanți, poate-poate reușesc să găsesc vreun locșor liber într-o mașină care să mă ducă la Cabana Negoiu. O zi, două, trei ….. și uite că mai sunt 2 zile până la plecare și eu nu am mijloc de transport. Am fost nevoită să mă retrag, cu un pic de tristețe în suflet. Chiar îmi doream să merg, să ajung în Făgăraș!

Și dacă nu credeți vorba aia cu “Daca îți dorești ceva cu adevărat ….”, ei bine, eu am ajuns să o experimentez din nou. Nu a trecut mai mult de o oră de la retragere până când m-a contactat un prieten pe Facebook… să mergem să facem o tură undeva la munte. În … Făgăraș. Și mergem cu mașina lui. Woaaaa, mulțumesc, Universule! Acum ne mai trebuia un om sau doi care să ne însoțească …. și am găsit extrem de repede un doritor. Făgăraș, păzea! Că venim!

  ______________________________________________________________

Am așteptat vinerea  sfârșitul programului mai ceva ca un copil care îl așteaptă pe Mosu’ să îi aducă jucăria preferată. Am zburat din birou spre casă unde mi-am făcut bagajul și am stat ca pe ace până la 22, când am putut să ne strângem cu toții să plecăm. Un pic cam târziu, ce e adevărat, dar cui îi pasă ? Avem autostradă liberă … spre munteeeee!

 

Dan a condus exemplar (a se înțelege repede) și am ajuns pe Transfăgărășan, la locul nostru de cazare, undeva în jur de ora 1 noaptea, unde am fost preluați de Conu’ – dragul nostru prieten și ghid montan. Ne-am schimbat repede în straie de somn și ne-am băgat la somn – nu de alta, dar în 5 ore ne trezim să pornim pe traseu, să încercăm să fim (cât de cât) odihniți. Stingeți lumina și … la somn, comanda!

Trezirea nu a fost așa de dură pe cât mă așteptam. Mi-a prins bine antrenamentul din Alpi, când ne trezeam la 4 dimineața. Acum, la 6 … eheee, parfum, nu alta! Scot capul afară pe ușă, să văd cum e vremea – woaaa, nici un nor pe cer! Toate site-urile meteo anunțau vreme extraordinară, și au avut dreptate! Abia aștept să urc 😀

Ne facem repede rucsacul de tură, luăm un mic dejun copios, cu ceai bun și aromat, ne luăm la revedere de la Conu’ și …. hai, să mergeeeem! Azi ne –am propus să facem vârful Lespezi … sau până unde putem să ajungem, în funcție de stratul de zăpadă și riscurile de avalanșă. Oricum ar fi însă, o să fie o plimbare de pomină!

Traseul începe de la un canton abandonat, vizibil de pe Transfăgărășan. Imediat ce am ajuns la canton, ne-au ajuns din urmă 3 sau 4 câini ciobănești, care se tot hârjoneau în poteca și abia ne lăsau să înaintăm. Apoi au început să se țină după noi, alergând înainte și înapoi pe traseu. Deci avem și companioni de drum – și sunt curioasă până unde ne vor însoți 🙂

Prima parte a traseului șerpuiește prin pădure, într-o urcare continuă. Știam, din descrierile de pe net, că traseul este solicitant prin prisma diferenței mari de nivel – 1.300 m. Seamănă exact cu urcarea pe Vihren – nu puteai pune doi pași la aceeași altitudine. Mereu cel din față este mai sus decât cel din spate. Și cum asta nu era suficient de aventuros, avem parte și de bonus- poteca era plină de gheață, ce ne încetinea ritmul de mers și ne obliga să fim extrem de atenți unne punem piciorul.  Eu am rezolvat repede, cu coltari (oooh yeah, tracțiune 4×4! Turbo, baby), băieții au preferat să facă pe temerarii. Și le reușea cu brio 🙂

După aproximativ o oră de urcare am ieșit în luminiș, la stâne. Și am avut parte de prima surpriză: era cald, dar extrem de cald! A fost nevoie să facem pauză de dat jos geci, bluze și polare, până la rămas la tricou.  Și l-aș fi dat și pe acela jos, așa de tare ardea soarele! Bine că am luat la mine cremă de soare și ochelarii de soare – pardon, de ski. Îmi este greu să port ochelari de soare peste ochelarii de vedere (la care nu pot renunța), așa că mereu o să arăt că o muscă țețe când e soare pe munte :)))

Facem o mică pauză la stâne, pentru hidratare și înfulecare ceva bun, după care începem din nou să urcăm , pe traseul ce cotește ușor spre dreapta. Și de aici începe adevăratul urcuș, pe curbă de nivel. E bine că marcajul este pe stâlpi, și mereu aveam în vizor unde trebuia să ajungem. Eu eram foarte atentă la starea zăpezii  și cu coada ochiului scrutam crestele, în căutarea riscului de avalanșă și la posibile culoare. Recunosc să îmi este un pic frică, temperaturile destul de ridicate din ultimele zile au făcut că zăpada să se topească şi să se înmoaie (se simte la mers), și îmi e un pic teamă de momentul în care stratul de sub mine ar lua-o la vale. Dar să ne gândim la lucruri pozitive! Afară e frumos, senin, sunt cu oameni dragi la munte, totul e ok …. e okeeey!

Nu știu cât poartă la bocanc Piciorul Lespezilor … dar e luuuung ! Și dificil de urcat. Se simte că nu am mai făcut exercițiu fizic și urc destul de greu. Însă am fost oameni prevăzători și ne-am pus niște timp extra atât la urcat, cât și la coborât. Să ne putem bucura în voie de traseu!

A fost un moment în traseu când am putut vedea Transfăgărăşanul și Salvamont Cota 2000, după care s-au pierdut după o culme. Noi am continuat să urcăm pe un fel de coamă, până am ajuns la o nouă porțiune de urcare pe versant. Cu pantă și mai accentuată. Next level, baby! Hai, în sus!

Câinii erau în continuare cu noi, toți 5 – 4 adulți și un piciulică alb, ce făcea față cu brio traseului. Alergau pe lângă noi, se hârjoneau și din când în când se aruncau pe zăpadă, în încercarea de a se răcori. Se lipeau cu toată burta și lăbuțele, de ziceai că sunt blănuri de urs în fața șemineului. Și din când în când luau o gură sănătoasă de zăpadă. Erau așa de haioși! Și cel mai mult îmi plăcea că stăteau cu noi în momentele în care făceam popas. Se așezau liniștiți și așteptau cuminți să reluăm traseul. Waaa, îmi venea să îi pup pe toți! Wait, chiar pot să fac asta! Okey, pauză de smotocit și pupat câinii :)))

După aproximativ 4 ore ieșim într-un punct de panoramă. Și ce panoramă! Vizibilitate 360 de grade, un cer albastru fără nici o pată de nor și toate crestele acoperite de zăpadă. Nu pot să cred cât de norocoși suntem că am prins o vreme așa de superbă, cum rar ai norocul în Făgăraș! Parcă se repetă experiența din Iezer, când am avut parte de o panoramă la fel de frumoasă, în care la loc de cinste stăteau … yeap, chiar munții în care sunt acum! Yu-huu, mulţumeeeeesc!

[Instrucţiuni vizualizare panoramă 360 grade: aceasta are două butoane de play – unul mai mare (situat în stânga) şi unul mai mic (la dreapta). Dacă daţi click pe primul, panorama se va deschide fullscreen. Dacă îl utilizaţi pe al doilea, aceasta va rula în interiorul postării. Ȋn ambele cazuri, este nevoie de câteva secunde pentru ca imaginea să se încarce complet şi să apară clară. Tot pentru claritate mărită selectaţi din partea dreaptă jos opţiunea de 1024p. Enjoy!]

Vârful Lespezi se află chiar în fața noastră – înalt, amenințător … și plin ochi de zăpadă. Am “citit” niște cornișe în partea de sus, exact înainte de atacul final, care nu prea îmi făceau cu ochiul, mai ales după toată căldura de astăzi. Nu știam dacă e safe să le traversăm. Hmm, începe să mă gândesc serios dacă să abordez vârful sau nu. Intuiția mea feminină nu e prea împăcată cu ceea ce vede …

Am ajuns din urmă un grup de oameni alături de care am mers o bucată de traseu, ei luând-o însă mai voinicește și mai repede ca noi. Acum erau la un pasaj ce necesită asigurare– probabil săritoarea de care toate site-urile mă avertizau că iarna nu o pot trece fără legare în coardă. Eu am tot sperat că, fiind zăpadă destul de mare, săritoarea va fi plină și că nu mai este nevoie de asigurare. Dar hei! Nu e după cum îmi imaginez eu, este …. după cum este! Și este nevoie de coardă pentru a trece în siguranță de acest pasaj. Iar noi nu avem așa ceva la noi…

Am putea cere oamenilor să ne primească în grupul lor și să trecem alături de ei. Însă imaginea cu zăpada din vârf nu îmi dă pace și mă face să am îndoieli. Intuiția mea că un pitic mic ce repetă obsesiv: “Nu te duce! Nu te duceee! Stai cuminte aici! Stai, nu auzi ?”. Urmează un dialog interior cu mine, un schimb rapid de replici și impresii, în urma căruia am decis să îmi ascult intuiția şi de data asta. Până acum nu a dat (aproape) niciodată greș. În plus, nu e ăsta cel mai potrivit moment în care să îmi demonstrez că pot avea dreptate, în alunecare liberă de pe versant :))))

Le-am spus băieților că eu nu vreau să mai continui. Dan a zis că rămâne cu mine, Radu însă vrea să continue. Aventurierul din el primează. I-am dat și bucata mea de cordelină, să o aibă acolo pentru orice eventualitate.. și dus a fost.

Eh, și acum ce facem? Mai avem o groază de zi în fața și nici un traseu de urcat. Am decis să rămânem acolo cât putem, să ne bucurăm de soare și de priveliștea superbă ce ni se desfășura în fața ochilor. Așa am petrecut cam o oră, scrutând orizontul, bând ceai cald și vorbind vrute și nevrute, despre călătorii trecute și viitoare. A fost … pfuai, nu cred că am cuvinte! Să stai în creasta Făgărașului, într-o zi senină și extrem de călduroasă, la taifas și la ceai…… Mă simt cea mai norocoasă ființă de pe Pământ :)!

În jur de 13:30 am decis să o pornim ușor spre Piscul Negru. Știam că aveam suficient timp la dispoziție, așa că nu ne-am grăbit – i-am dat batraneste în jos, în aceeași atmosferă de povești, călătorii, bilete de avion la preț redus și planuri de viitor. Și a fost așa de bineeeee! Lipsită de presiunea timpului la coborâre, am putut să mă bucur mai mult de tot ceea ce mă înconjoară, de peisaj, de experiență în sine. Waaaaa 😀

Aproape de stână am dat de o porțiune de traseu pe iarbă. Eu eram sigură că am urcat numai și numai pe zăpadă, așa că l-am întrebat pe Dan:

Are dreptate omul – mergeam bine, dacă e să nu luăm după marcaj. Și totuși …. aaa! Mi-a picat mai greu fisa – deh, dacă avem cu toții carduri și nu mai umblăm cu monede :))))) În cele câteva ore cât fusesem noi plecați se topise aproape toată zăpada! Ceea ce e impresionant, având în vedere că stratul avea cel puțin 10-15 cm grosime (simțisem  cum se afundă bocancul până mai sus de gleznă). Acum vă dați seama cât de cald a fost :))))?

Am ajuns la Transfăgărășan după aproape 3 ore de plimbare. Ne-am lăsat bagajele la cazare și … hai să mâncăm ceva, în timp ce îi așteptam pe ceilalți să coboare, că foamea ne dă ghes la ceva cald și bun! În timp ce mâncam au sosit și temerarii (care chiar au ajuns pe vârf) și am rămas cu toții la povești. Seara accea trebuia să cânt ceva, însă cum am văzut pat, am căzut lată. O să le cânt ceva din vis … sau la sforăit, depinde :)))))

 

Traseul auto Bucureşti- Piscul Negru 1200: