Sarbatorim romaneste! De 1 decembrie spre Vf Omu – ziua 2
- decembrie 23, 2016
- by
- Visinescu Cati
Am dormit bine …chiar foarte bine. Regulamentar, 8 ore. Și a fost cald , poate un pic prea cald! Fie eram eu obișnuită cu br brrrr-ul de dinainte de somn, când nu știam ce să mai fac să îmi încălzesc picioarele și dârdâiam în sac, neștiind cum să mă mai baricadez pentru a păstra căldura, fie …. în fine, am trecut de la a purta tot rucsacul la a scoate picioarele dezgolite afară din sac. Ah, și pielea e lipită de mine, pe asta nu pot să o dau jos! Să deschidă cineva un geam, vă rog :))))
____________________________________________________________
Când: 30 noiembrie-1 decembrie 2016
Durată: 2 zile
Parteneri de tură: Cătălin, Ruxandra, Ruxandra, Tibi, Jerome, Mihai, Anne, Adrian
Traseu: Cabana Mălăieşti (1.720 m) – Hornul Mare al Mălăieştilor – Curmătura Hornurilor – Vârful Omu (2.505 m) ( marcaj bandă albastră, durată 3h 30 min, lungime 4.2 km)
Vârful Omu – Valea Cerbului – Buşteni (marcaj bandă galbenă, durată 6 h, lungime 11.9 km)
Model traseu: liniar
Punct plecare: Cabana Mălăieşti
Punct sosire: Buşteni
Dificultate traseu: mediu spre dificil, din prisma vremii şi a lungimii
Durată totală traseu: 10h, cu pauză de jumătate de ora la staţia meteo
Lungime traseu: 16.1 km, din care 2 pe drumul auto Valea Cerbului
Altitudine minimă/maximă: Vârful Omu (2.505 m) / 885 m (Buşteni)
Urcare/coborâre: +937 m/ -1.719 m
Stare marcaj: bună, atât ca poziţionare, vizibilitate şi frecvenţă
Surse de apă: cabana Mălăieşti (şi doar apă îmbuteliată!) … şi cam atât până la coborârea pe Valea Cerbului, în Poiana Văii Cerbului. Fiind iarna şi totul acoperit cu zăpadă, nu am reuşit să identific vreo sursă de apă. Este un izvor captat pe Plaiul Fânului, şi veţi găsi multe izvoare când intraţi pe drumul auto spre Buşteni
Strat zăpadă: maxim 5 cm la Mălăieşti, crescând treptat spre 30-40 cm (60 în zonele troienite) până la vârful Omu. Pe Valea Cerbului stratul varia între 40 şi 70 cm. La intrarea în zona de pădure până în Buşteni stratul nu era mai mare de 10 cm.
_____________________________________________________________
Trezirea pe ritmuri de rock – numai bune de scuturat pleata și somnul de pe gene. Aparent suntem singurii care au făcut ochi, toți ceilalți locatari ai cabanei fiind încă însoțiți de Moș Ene. Ne-am echipat super repede și am mers în sala de mese, pentru o mic dejun copios și sănătos înainte de ascensiune. Am avut noroc, cabanierul abia atunci sosise și ne-a putut servi super repede – noi fiind singurii de acolo. Cine se scoală de dimineață … mănâncă mai repede :))
Cu o cană mare de ceai în mână mă uitam pe geam spre Hornuri… și nu le vedeam, deoarece era o ceață sus de puteai să o tai cu cuțitul. Care pe măsură ce se lumina cobora spre vale, albă și de nepătruns. Combinată cu lectura mea de aseară, cu oamenii lăsați să moară pe Himalaya, senzația era priceless :))) Adică noi o să urcăm pe ceață, cine știe cum o să fie vremea sus (dacă e viscol sau furtună, cine poate să le audă de aici, de jos ?), cu vizibilitate mică … zbrrr, mi se face pielea că de găină! Mă bazez pe experiența lui Cătă, care a fost aici de foarte multe ori și (gulp, sper!) că știe traseul foarte bine!
Mă echipez super bine (dimineață = frrrrrig!) și o pornim ușor pe traseu. Zăpada este mică, scârțâie frumos sub bocanc, vântul nu prea ne dă târcoale … e bine! Mă bucur că prima parte este cu vizibilitate bună, am nesperată ocazie să mai fac câteva cadre … ceva îmi spune că dacă mai sus e urât, s-ar putea să bag aparatul în rucsac, că orice aș fotografia, e supra-expus de la alb :)))
Încet, foaaaarte încet, peisajul începe să se schimbe. Zăpada devine mai mare, vizibilitatea ceva mai mică. În apropiere de Turnu Mălăieşti abia dacă se mai vedea la 100 de m, iar vântul începuse să ne dea târcoale. Și ca să fie totul complet, a început să mai și ningă! Zăpadă sus, zăpadă jos, zăpadă împrejur, zăpadă pentru toată lumea :)))
Au fost momente în care m-am băgat la spart poteca și m-am afundat până la coapse în zăpadă, mai ales în zona de jnepeni. Noroc că erau puține astfel de porțiuni, și că puteam să mergem relativ constant. Destul de greu, cel puțin pentru mine, deoarece simțeam cum energia mi se scurge … nu știu pe unde, că eram blindată de haine :))))) Făceam eforturi conștiente de a rămâne pe traseu, și încercam prin toate metodele să mă motivez să continui să urc. Nu mă ajuta faptul că nu vedeam cât mai am, nici măcar nu intuiam unde aș putea fi. A, că deja nu mai aveam deloc vizibilitate!
Mi-am dat seama că am ajuns la baza hornului după creșterea bruscă a pantei. Norocul nostru e că zăpada era destulde mică și stabilă, că pentru cei ce nu aveau coltari ar fi fost mult mai greu de urcat. Nici eu nu aveam, dar cel puțin îmi pusesem snowlinerii și făceau o diferență. Nici nu vreau să mă gândesc ce s-ar fi întâmplat dacă nu îi aveam în rucsac! Cred ca făceam stânga-mprejur și acasă cu mine =))))
Urcarea pe Horn a fost mai scurtă decât mi-o aduceam eu aminte, dintr-o tură similară făcută acum 3 ani de zile. Ne-am oprit aproape de ieșire pentru a ne regrupa, și deja puteam intui ce ne așteaptă când vom ieși pe creastă – o vântoasă învârtită și turbată, de mulți cai putere. Se putea simți de aici cum răscolește zăpada și aruncă fulgii dintr-o parte în alta, ca un dans haotic. Mie nu îmi era de vânt, că deh, sunt echipată cap-bocanc windstopper, ci că vântul aduce frig. Muuuuult frig. Și nu mai am alte perechi de mănuși la mine :)))
După gând … și experiență! Ieșim în Curmătura Hornurilor, unde ne dă binețe alizeul-ciclonul-tornada de creastă. Bă și bătea, și bătea, și bătea, parcă era rudă cu armăsarul lui Harap Alb, ăla de mânca jăratic și devenea cel mai cel dintre cei mai cei. Să te adăpostești … ioc, de parcă ai avea unde! Și dacă ai avea, nu ai vedea unde să cauți :)))) Era crunt să stai pe loc, și a trebuit să stăm cam 5 minute, să așteptăm doi oameni. Brusc toți am găsit motive să aplaudăm, să ne punem sângele în mișcare la extremități, că dacă nu…. dar aplaudă, aplaudă, nu mai sta =))
Tot din amintiri știam că drumul de la Curmătura Hornurilor până la cabană nu era foarte lung – maxim 15 minute. Eh, dar uite aici memoria mea mi-a jucat feste. Cred că cea mai mare parte a amintirii a înghețat, ca altfel nu îmi explic :))) De la Cată am aflat că mai avem cel puțin jumătate de oră de mers până la cabană. Nu pare foarte mult, însă la starea în care eu mă aflu și la vremea de afară îmi pare o eternitate. Oamenii din față mergeau mai repede decât puteam eu să mă mișc și de multe ori dispăreau în ceață. Puteam să mă iau după urma pașilor lor, însă abia dacă mai vedeam ceva – ochelarii îmi erau plini de zăpadă înghețată, nu puteam să îi șterg, iar ochelari de ski nu puteam să îmi pun, că îmi obturam și mai rău vizibilitatea. Eram obosită, foarte obosită, atât fizic cât și moral. Și asta deoarece îmi este teamă să merg în aceste condiții – îmi este teamă să nu mă rătăcesc, să aflu că am pierdut drumul, teamă de a rămâne în urmă și de consecințe. Sper să ajungem cât mai repede … Stați, nu mergeți cu pași atât de mari, că nu vă mai văd …
Nu știu cât a trecut până când în stânga mea s-a conturat imaginea unei clădiri – stația meteo. Yaaay, am ajuns! Pe bune …. chiar am ajuns! Nu am halucinații hivernale :))) Și uite, în dreapta este și cabana Omu! Dublă confirmare! Ne îndreptăm spre stația meteo și batem la ușă, poate- poate este cineva acolo și ne permite să intrăm, pentru un scurt popas de odihnă și de încălzire. Batem o dată, de două ori … nimic. Deschidem ușa … liniște totală. Abia când am strigat foarte tare s-a auzit undeva departe un scârțâit de ușă și un set de pași, ce au adus cu ei o doamnă. I-am cerut voie să intrăm un pic să ne încălzim și ne-a lăsat 🙂
Este prima dată când sunt în stația meteo … și e așa de fain! Ne-am dat jos hainele înghețate (unele la propriu!) și ne-am făcut comozi pe niște băncuțe de lemn. Aaaaa, cât e de bine la caldurăăăăă! Îmi simt și eu în sfârșit pielea și pot să îmi șterg ochelarii :)))) Doamna a fost super drăguță și ne-a făcut câte o cană mare de ceai, căreia i-am făcut refill în doi timpi și trei mișcări. Ehee, acum merge de minune să mâncăm și un sandviș … cel puțin e dezghețat, nu beton =)))
Am preferat să nu poposim extrem de mult – în parte pentru că hainele noastre înghețate se topesc și devin proaspete posesoare de umezeală, și în al doilea rând din cauza timpului destul de scurt. Așa că ne-am îmbrăcat cât de repede am putut și am părăsit refugiul nostru temporar, dând din nou nas cu ceața și vântul de afară. Facem o fotografie de grup … și la vale! A Cerbului chiar 🙂
Ceața și norii au persistat în prima parte a traseului, până am coborât la altitudini mai mici. A crescut însă stratul de zăpadă și pe alocuri dădeam de porțiuni de gheață, ce necesitau coltari și trepte săpate, pentru cei dintre noi care nu erau purtători de 4×4 la bocanc. Ah, și când mă gândesc cât de bine stau colţarii mei acasă, în dulap, în husă :)))) Au fost porțiuni în care mi-a fost teamă, cu tot cu snowlinerii în picioare – o dată am alunecat un pic mai urât, însă m-am oprit în stratul foarte mare de zăpadă afânat. Brrrr, urâtă senzație 🙂
Situația s-a îmbunătățit pe măsură ce am ajuns la baza muntelui – am scăpat de ceață, vânt, zăpadă multă și porțiuni de gheață. Când am intrat în pădure, am știut că tot ceea ce a fost mai greu a trecut. Gata cu peeling-ul de gheață, alunecări și echilibru precar pe pante cu panorame amietitoare ale hăului din stânga. Mai avem doar un pic ….. Îmi tot spuneam eu, tot din amintiri. Adică ieșim din pădure și ajungem pe drumul drumul auto, în maxim două ore suntem la gară, tolăniți pe bănci, și așteptăm trenul.
Eh, uite și aici am avut memoria înghețată. Pentru că cele două ore ale mele s-au transformat în vreo 4 … așa, cu indulgență. E musai să iau lecitină :)) Uitasem că la un moment dat pe traseu există o bifurcație și de la acea bifurcație mai erau 2 ore până în Bușteni. Oh well… Ce puteam să fac? Mergem până ajungem, că de întors nu se poate vorbi 🙂
A fost o adevărată bucurie să pun piciorul pe drum. Și nu pentru că talpa mea are o preferință pentru suprafețe artificiale, dar asta însemna că mai avem maxim o oră până la gară. Am parcurs drumul auto până în Bușteni la lumina lunii, fiind setată oarecum pe pilot automat. În oraș am făcut un pic popas la magazin, să ne luăm ceva de mâncare. Se uitau oamenii la noi exact cum se uită un hawaian la un eschimos :)))) După care direct la gară, unde avem noroc să vedem că este tren în maxim jumătate de oră. Yaaaay, hai cu casa :))
După ce ne-am dezechipat și ne-am făcut comozi, am vrut să beau un pic de apă – nu prea m-am atins de lichide în tura asta, mai ales pe traseu. Mi-am învățat lecția de ieri și am pitit bidoanele în interiorul rucsacului, să le protejez de frig. Aparent însă, nu a avut nici un efect! Apa era bocnă, iar când am desfăcut capacul, avea dop de gheață pe toată lungimea gâtului. Acum dă-i și agită sticla, poate-poate se desfundă :)).
Și ca să vă faceți o idee cât de bocnă era, abia după ce am ținut-o pe instalația de încălzire a trenului tot drumul a ajuns la o temperatură băubilă :))))
Detalii tehnice:
Harta traseului:
Elevaţia traseului:
Traseul pe Google Earth:
Postări asemanătoare
Traseu uşor 1 zi din Predeal – vf Fetifoiu, vf Forbanul
decembrie 30, 2024
Vf. Postăvaru cu plecare din Brașov – tură de o zi
septembrie 14, 2024
2 Comentarii
Traseu usor de 1 zi in Bucegi – De la Piatra Arsa la varful Omu - Chitara Călătoare - Călătorii cu cântec
16th sept. 2022 - 10:01 am[…] de șosete. Sunt absolut minunați! Tot ei ne-au “salvat” și acum 6 ani de zile, într-o tură cu plecare de la Mălăiești, când am dat de viscol puternic și zăpadă mare pe […]
Tură clasică de Bucegi: de la Piatra Arsă spre vârfurile Omu și Bucura Dumbravă - Chitara Călătoare - Călătorii cu cântec
11th mart. 2024 - 8:28 am[…] care se pierde în vegetație. Pfuai, lung și dificil traseu! Nu l-am mai făcut din 2016, din 1 decembrie, când am dat de furtuna de zăpadă și white-out în platou. Brrr, friguroase amintiri! […]