Bosnia si Serbia 2017 – ziua 3 – Maglic, acoperisul Bosniei

Asta e – ziua cea mare, în care vom urca pe acoperișul Bosniei! Sunt extrem de entuziasmată, abia asteeeept! Mai ales că nu am făcut nici un fel de research și habar nu am cum arată munții, cât de greu  sau cât de lung este traseul până în vârf ….. îmi doresc să fie o surpriză completă, să fiu luată prin surprindere, să mă bucur la maxim de necunoscut! Până acum asta am făcut în toată această excursie și a fost minutat, așa că … inainteee!

 ___________________________________________________________

Traseu: drum forestier – Vf Maglic ( marcaj punct roșu, durată traseu 3h 10 min, lungime traseu 5 km) și retur pe același traseu

___________________________________________________________

După un mic dejun excelent (același ca și ieri, însă mă bucur – am mai avut parte de gogoșele delicioase!), ne-am urcat în aceleași jeep-uri ce ieri ne-au dus la rafting și am plecat spre locul de intrare în traseu, aflat la aproximativ două ore de mers. Moment propice pentru a continua somnul de frumusețe! Mai moțăiam, mai deschideam ochii la o curbă bruscă luată de șofer (am impresia că toți sunt șoferi de NASCAR, așa de repede conduc!) și mai prindeam o priveliște cu un munte încețoșat sau un sat mic cocoțat în vârf de deal. Oare toată Bosnia e numai munte și ceață :)?

 

Oprim la un moment dat să ne luăm ghizii montani … moment în care s-a dus și posibilitatea somnului. Ați văzut vreodată cât vorbesc două prietene ce nu s-au mai văzut de ceva vreme? Ei bine, luați același debit verbal, înmulțiți-l cu  cel puțin doi și veți fi pe aproape de conversația ce avea loc între ghizi și  șofer. Adăugați la asta o limbă străină ce sună a rusește și l-am înțeles perfect pe colegul din față când s-a întors către noi, cu ochii tulburi, lăsând să scape un:

–              Băi, cine vrea să facă schimb cu mine, să asculte Moartea Căprioarei în altă limbă?

 Noi ne tăvăleam pe jos de râs, bărbații vorbeau mai departe în ritm alert :)))

 

Primul popas lung l-am făcut la intrarea în parc, unde am oprit pentru a cumpără bilete de acces. Bine, șoferii noștri cumpărau, noi ne aruncam ochii în stânga și în dreapta, familarizandu-ne cu locul. Eram într-o pădure deasă, cu multe flori de leurdă, admirând copacii, ceața deasă și piscurile pietroase din jur. Sper să avem noroc și de vreme bună, gazdele ne-au spus ca este posibil să plouă undeva mai pe după-amiază …. însă avem încredere:D

 

Al doilea popas mai lung l-am făcut câțiva kilometri mai încolo, când am oprit pentru a merge la un punct de belvedere. Am luat-o agale prin pădure și după câteva minute am ajuns la un mic platou îngrădit cu garduri. Acela a fost primul moment în care am văzut munții bosniaci în toată splendoarea lor, și s-a lăsat cu un mare WOW! Sunt superbi!Niște împletituri masive de piatră și verdeață, unele încă purtând remiscente din iarnă ce tocmai a trecut. O minunatieee! Acolo o să urcăm noi … și abia aștept 😀

 

Ne-am dat cu greu desprinși de peisajul fantastic, ne-am întors la mașini și am mai mers 10 km, până într-o poieniță verde și plină de flori – locul de intrare în traseu. Ne-am echipat, Andrei ne-a prezentat ghizii și ne-a dat ultimele indicații prețioase, după care am plecat în pas vioi pe traseu. Se simte așa de bine pe munte, după aproape 2 luni de pauză! Acum simt că mi-a lipsit 🙂

Prima porțiune este primăvăratică – poienițe verzi, urmate de o pădure aerisită și primitoare. Traseul e ușurel, un soi de plimbare, fără prea multe difente de nivel. Și a păstrat aceeași tendință și când am ieșit pe un platou întins, un fel de pajiște alpină cu jnepeniș și multe, multe flori. Mă simțeam că Heidi în Alpi :)))) 

 

Păreau  frumoși la depărtare … însă sunt și mai frumoși văzuți de aproape. La orizont s-a  conturat imaginea masivului în care vom urca azi, iar undeva în fundal se vedeau și munții din Muntenegru. Am rămas cu ochii alipiți de pereții de piatră, de grohotiș și înălțimile amețitoare. Ghidul ne-a arătat și unde vom urca astăzi – o mini-piramidă de piatră, la baza căreia să căsca un hău de grohotiș și zăpadă. Uuuuu, o să fie interesant :D! 

Un mic popas de hidratare și ceva dulce, după care o luăm din nou la pas, în șir indian. O dată ajunși la baza masivului, cotim ușor spre stânga și începem să ne croim drum printre jnepeniș, ocolind oarecum prin spate o ditamai formație stâncoasă. Traseul începe să fie un pic mai dificil, dar e ok – avem antrenament și multe peisaje frumoase de admirat. Plus că e atâta veselie în grupul nostru, incar nimănui nu îi mai pasă de câteva grade în pantă :)))

Partea frumoasă a acestui traseu (una din ele, bineînțeles) este că trebuie să treci în Muntenegru pentru a ajunge pe vârf. Azi trec granița pe munte, ieri am trecut-o pe apă. A treia zi de granițe trecute. Sună bine 😀 E prima dată când mă plimb așa de mult între țări :)))

O dată cu trecerea în Muntenegru, traseul se schimbă. Lăsăm în urmă partea de potecă și trecem la next level – cățărarea pe stâncă și lanțuri. Yay, un pic de adrenalină! Mergeam destul de încet – fiind mulți, dar e ok! Avem timp să ne concentrăm pe fiecare pas, pentru că deși sunt lanțuri de care să te ții, unele porțiuni necesită atenție sporită – sunt acoperite de pământ umed sau stânca e mai spălată. Încercam totuși să mergem în ritm constant – la orizont și-au făcut apariția nori albi, unii purtători de ploaie. Sper doar să își țină bine încărcătura 🙂

 

Dar de unde! Am simțit primele picături de ploaie exact la ieșirea dintr-o porțiune de lanțuri. M-am oprit pe o mică limbă de pământ să mă echipez de ploaie, moment în care cerul s-a gândit să ne binecuvânteze cu un pic de grindină. Puțină, doar cât să simțim că iarna încă nu a trecut pe munte, dar suficientă că să ne facă să ne zgribulim un pic. Grindină, în iunie? Îmi aduce aminte de Parângul de acum 2 ani, din aceeași perioadă, unde  ne-am luat o porție zdravănă de bobițe înghețate. Unele lucruri nu se schimbă 🙂

 

Am avut noroc că episodul umed a durat puțin, suficient cât să lase traseul în stare bună de mers. Scăpasem de porțiunea de lanțuri și acum urcam mai pieptiș pe o cărăruie de piatră și pământ, destul de instabilă. În față ni s-a deschis panorama – se putea observa tot platoul și o parte bună din masivul muntos, grohotișul, petele de zăpadă, crestele zimțate de piatră. O frumusețe 😀

 

Ultimul popas l-am făcut aproape de creastă, de unde am putut zări pentru prima dată vârful ițindu-și capul din pardeaua de nori. Seamănă un pic cu Vihren – aceeași formă, aceeași alură, aceeași apariție impunătoare. Nu văd pe unde am putea urca, cred că tot pe ocolite, ca și până acum. Mai avem puțin – să mergem 😀            

 Am intuit bine – traseul ocolește vârful prin stânga. Ajungem la o porțiune ce necesită cățărare pe liber, ajungem pe un mic platou, trecem de o formațiune stâncoasă similară cu cele de pe creasta Pietrei Craiului … și gata, am ajuns! Ne întâmpină steagul Iugoslaviei și o pătură deasă de nori, ce acoperea cu totul partea stângă. Yu-huuu, suntem pe acoperișul Bosniei! It’s a king of Maglic 🙂

 

Poze peste poze, felicitări, multă bucurie și explozie de voci care de care mai vesele – astea au fost experiențele pe care le-am trăit în timpul petrecut aici. Timp scurtat de fulgerele pe care le auzeam în depărtare, de pe creastă – gata, o luăm înapoi, dacă vrem să ajungem teferi și întregi 🙂

Planul inițial era să ne întoarcem pe creastă până la lacul Trnovacko Jezero și de acolo să ne preia mașinile. Avand în vedere situația furtunoasă, ne-am consultat cu ghizii și am decis să ne întoarcem pe același drum. O dată că este mai scurt ( 3 ore în loc de aproape 6), și a doua oară că nu implică mersul pe creastă. Asta e – mi-ar fi plăcut să văd și lacul în formă de inimă, însă prefer să fiu sănătoasă pentru a reveni altă dată 🙂

Am luat decizia corectă – la maxim o oră după ce ne-am pus în mișcare a început să plouă – mărunt și mocănește.  Ceea ce făcea traseul  să fie mult mai greu. Dacă la urcare mai era cum era pe lanțuri, la coborâre trebuie să fiu de două ori mai atentă – stâncile ude capătă brusc proprietăți  de gheață, așa sunt de alunecoase! Recunosc că mi-a fost un pic teamă, mai ales pe ultima porțiune, unde abia aveam unde pune piciorul – dar am reușit să ajung jos cu doar o căzătură la activ. Yay!

 

Ploaia ne-a însoțit până la mașini, ce ne așteptau la locul de întoarcere. Mi-am dat jos o parte din hainele impermeabile, moment în care am descoperit că au nevoie de ceva reimparmeabilizare. Noroc că am bluze uscate la mine 🙂 Ne-am urcat în mașini și am plecat spre locul de cazare, înfrigurați și uzi, dar cu multă satisfacție în suflet – am văzut locuri minunate și avem noi experiențe la bord 🙂

 

Seara a fost extrem de liniștită – am luat o cină bună (am avut pește, miam!), am băut împreună cu gașca sticla de vin primită cadou de la gazde și am râs pe saturate, tot povestind aventuri (o fi fost și vinul de vină, cine știe ;)?) M-am dus la somn în momentul în care am simțit ochii închizându-se de oboseală, cerându-și dreptul la odihnă.  Că doar am consumat energie azi … și nu oriunde, ci pe munte! A fost magnific 😀

 

Google Maps – de la locul de cazare până la locul de intrare în traseul montan: