Concediu 2018 – ziua 10 – lectii de viata

Ceea ce urmează să povestesc este o experiență care pe mine m-a marcat și mi-a schimbat câteva convingeri de viață. 

Coborâsem de pe Brevent, super fericită de plimbarea de astăzi, bucurandu-mă de o seară liniștită în campus-ul din Chamonix. Seara urma să fie simplă – mâncat, făcut bagaje, pregătit pentru plecarea de mâine în Torino. Ce poate fi mai fain – după atâtea zile pe munte, un city-break într-un oraș nou? Vacanța continuă în cel mai fain mod posibil.Abia asteeeept! 

Tocmai terminasem de mâncat, strângeam tacâmurile și vesela. Aveam la mine briceagul Victorinox, pe care l-am găsit în autocar, în prima tură cu Anotimpul5 (acum hăt-hăăăăăt, undeva în iarnă. Ieșirea a fost la vechea cabana Ciucaș – și vaai, ce fain a fost). Îl folosisem pentru a tăia diverse. L-am luat în mână ….. eh, și nu stiu ce i-am făcut sau cum a scapăt, că am simțit că un junghi în degetul mic de la mâna stangă și am simțit căldură roșiatică pe picior. “Oooh, s***!” Eh, e o tăietură, m-am mai tăiat până acum, este ok. Am pus repede o cârpă, să opresc sângerarea (cursurile de prim ajutor, e prima oară când le folosesc!) și am rămas calmă. 

Bai, și nu stiu de ce …. dar am vrut să văd cât de tare m-am tăiat. Vedeam dunga roșie pe deget, situația părea sub control. Până m-am uitat mai cu atenție … și hai să spunem că aveam vedere completă asupra anatomiei degetului meu. Completă! Cred că m-am albit la față. Rana era mult mai adâncă decât mi-am închipuit. S***! E de mers la medic! 

Am ieșit din cort și m-am dus la doamna care administra camping-ul. Și ea știa doar franceză. Iar franceza mea e cam de baltă. Am făcut 4 ani în liceu, dar liceul a fost acum mult timp. Am reușit să îi comunic oarecum situația (nici nu aveam nevoie de multe cuvinte, culoarea hârtiei vorbea de la sine) și am rugat-o să îmi dea numărul de la urgențe, să merg la un consult. Bine că stăteam bine înfiptă în bocanci când mi-a spus că în Chamonix urgențele se închid la ora …. 20:00. Mă uit la ceas – era 20:20. Damn, nu e o ora bună să te accidentezi în orașul ăsta =)))) 

Cum mă, să închizi urgențele la ora 20:00, în capitala mondiala a alpinismului? E …. băi, e ireal!!! I-RE-AL! Și acum …. ce urmează? Noroc cu doamna, care a sunat la alt număr și mi-a spus că o să vină o ambulanță să mă ia. Mi-a dat un scaun și m-a invitat să iau loc. Și uite așa stăteam pe terasă, cu Mont Blanc-ul la apus,așteptând o mașină cu girofar, să mă ducă … nu știu unde. Asta da aventură :)))) 

Am așteptat aproximativ o ora și jumătate până când a intrat ambulanta în curte. Toată lumea de la camping s-a panicat. Îi vedeam cu scot capetele din cort, cu ochii titirez, căutând accidentatul. Surprizăăă, accidentatul mergea pe picioarele lui :)))) Am fost preluat de un el și o ea, foarte tineri și simpatici. Le-am explicat ce s-a întâmplat, le-am arătat degetul, le-am confirmat că nu mă doare. Mi-au examinat rana, mi-au pansat-o, mi-au pus o mie și una de întrebări. Concluzia: trebuie să vă ducem la spital, pentru a vă coase. Spital care nu e în Chamonix, ci la 20 km de oraș. Naaais, copci! Asta da amintire din Alpi :))) 

Nu am avut timp nici să mă îmbrac. Am plecat așa cum eram – bocanci, colanți, bustiera și polar. Abia mi-am luat portofelul, telefonul, un carnețel și asigurarea medicală. În ambulanță am fost pusă să completez niște formulare, să răspund la diverse întrebări – chestii obișnuite medicale la ei. Reușeam să ne înțelegem surprinzător de bine, deși eu nu știam foarte multă franceza și nici ei engleză. Găseam răspunsurile la mijloc 🙂 

Am ajuns la spital în jurul orei 23:00. Au venit cu scaun din ăla cu rotile și m-au dus până la camera de gardă (câtă grijă!!!), unde m-au dat pe mâna unei asistente. Și-au luat la revedere și duși au fost. Iar eu am rămas pe holurile spitalului, așteptând să mă cheme înăutru. 

Noroc că aveam carnețelul la mine … am început să desenez. Chestii fară noimă, abstracte, dar așa trecea timpul. Degetul nu mă durea, nu îmi făceam nici un fel de griji în privința asta. Eram doar curioasă cum o să plec eu mâine la 10 spre Torino, cu toată situația de față. Eh, se va rezolva cumva 🙂 

La 00:30 a venit asistenta la mine și m-a invitat într-o cameră de consultație, spunandu-mi că va veni cineva la mine să mă vadă. Am stat un sfert de oră, jumătate, o oră … și nu a venit nimeni. Și îmi era un somn …… Așa că am stins becul și m-am întins pe pat, să mă odihnesc. O să mă trezesc când doctorul o să aprindă lumina :)))) Și totuși … eu cum ajung azi la Torino? Și și mai interesant …. cum mă întorc în Chamonix? 

Lumina s-a aprins pe la ora 03:00. M-am ridicat brusc din pat, super buimacă, cu ochii mici ca de chinez somnoros. I-am explicat medicului ce s-a întâmplat (eram deja expertă de pe acum, cunoșteam toți termeni :))))!) și mi-a analizat rana. După vreo 5 minute o aud spunând:”Domnișoară, nu vă pot coase degetul, deoarece aveți tendonul tăiat. Aveți nevoie de operație pentru a vă pune tendonul la loc!” Uuuu, situația devine mai complexă! Oh well, asta e! Facem operație… așa, că de mijloc de concediu:) 

Veștile nu s-au terminat însă aici. “Din păcate, chirurgul nostru a plecat chiar astăzi la un alt spital, și nu e nimeni care să vă opereze la noi. O să vă dau trimitere către spitalul unde este el acum”. Mdaaaaaa …… să facem și o mică excursie până la locul de coasere. Clar pică plecarea în Torino de peste câteva ore. Rămân să mai vizitez un spital în Franța =)))) 

Mi-a bandajat rana, am primit faimoasa și prețioasă scrisoare de recomandare pentru medic, am aflat unde trebuie să ajung – într-un orășel la 60 km de Chamonix, spre granița cu Elveția. Cum o să ajung acolo … văd mâine – adică azi. Acum trebuie să îmi dau seama cum ajung înapoi la camping, că nu e nimeni să mă ducă, iar autobuzele nu circulă la ora asta când nici soarele nu s-a trezit. Singura soluție – taxi-ul. Doamnele de la recepție au fost suficient de drăguțe să îmi cheme unul, care m-a dus până în Chamonix. Nu mă întrebați de preț … bine că eram anesteziată =))))) 

Am pus ceasul să sune la ora 06 – aveam 2 ore de somn, pe care le-am dormit buștean. Când a pornit alarma m-am trezit super odihnită. Ce face adrenalina 🙂 Am ieșit din cort și m-am dus să vorbesc cu oamenii din campus, poate-poate e cineva care poate să mă ducă cu mașină până în Pays de Savoie (acolo e minunatul spital). Am făcut cunoștință cu un tip Gabriel, care a venit cu mine în tot campusul, întrebând pe toată lumea dacă e cineva care poate să mă ajute. Bai, și că un făcut …. nu s-a găsit nimeni. Fie nu aveau mașină, fie trebuiau să plece în tură, fie plecau din campus, dar în cealaltă direcție. Ghinion de neșansă! Nici măcar patroana de la campus nu mă putea duce …. ooookey, și eu cu ce ajung la spital? Trebuie să existe o soluție – și am aflat-o până la urmă – transportul în comun. Adică era necesa să iau un autobuz până în Geneva (e în Elveția, da?), că apoi să iau un alt autobuz până în Pays de Savoie. Deci așa ceva ….=))))))) Mă duc în altă țară ca să mă întorc în țara în care sunt ca să mă operez. Murphy, ești pe fază, da =)))? 

Gabriel m-a condus până la prima stație de autobuz, unde mi-a urat toate cele bune și s-a întors în camping. Eu m-am dus în autogară și mi-am luat bilet de Elveția. Azi mă plimb 😀 Puținii oameni care erau pe peron se uitau insistent la mine, contrariați. Sau poate nu înțelegeau rolul bandajului – ce echipament de munte mai e și ăsta =))) ? 

Șoferul a fost foarte amabil, mi-a povestit experiența lui cu o rană la aceeași mână, m-a încurajat, iar la coborâre m-a îndrumat către stația de unde să iau următorul autobuz. Cu lux de amănunte. I-am mulțumit frumos și am plecat în acea direcție. Eh, și daca tot sunt aici, de ce să mă bucur de faptul că sunt aici? Sunt într-un nou oraș, într-o nouă țară! Am ce vedea 🙂 Așa că mă plimbam pe străzi, cu un ochi căutând reperele după care pot identifica stația, și cu un altul la clădiri, la oameni, la atmosferă. Geneva la ora 10 dimineața e plină de viață, cu oameni care merg relaxat pe stradă, fiecare adâncit cu gândurile lui. Cu parcuri frumoase, fațade de clădiri îngrijite și un vibe de vară – relaxat, deschis, chill. Îmi pare un pic rău că trebuie să plec de aici =))) 

Cu autobuzul până în Franța a fost peripeție. Habar nu aveam unde trebuie să cobor, așa că am rugat șoferul să îmi spună la ce statie trebuie să mă dau jos. El a spus, dar eu nu am înțeles nimic =))))) M-am văzut la un moment dat în mașină și m-a întrebat ce mai fac aici, că trebuia să cobor acum 3 stații. Am ridicat din umeri și am zâmbit 🙂 Când a oprit la următoarea statie, pe partea cealaltă era autobuzul în sens opus. Și a vorbit cu șoferul acestuia să am aștepte și să mă îndrume unde să cobor ! Waaaaa, ce faaaain! Foarte drăguț din partea lor 🙂 

De la statie am mai mers 20 de minute până la spital. Și e destul de mare!!! M-am dus la urgențe, mi-am luat număr de ordine … și m-am pus pe așteptat. Și aveam de așteptat, nu glumă, sala era plină! Noroc cu kindle-ul, m-am pus pe citit și timpul parcă a trecut mai repede. Îmi mai luam gândul de la ideea ce sunt singură cuc într-o țară străină, nimeni nu știe de mine (dintre cunoscuți) pe unde bălăuresc și prin ce trec. E o senzație apăsătoare de singurătate …. 

După 2 ore m-au chemat într-un cabinet. Le-am povestit și lor pățania, mi-au pus câteva întrebări … și mi-au spus că mă operează azi. Acum! Haț, dar rapizi mai sunt! Cel puțin scap mai repede și intervin repede. Nu am întrebat detalii legate de cost sau dacă trebuie să plătesc ceva acum, știam că asiguratorul va contacta spitalul și se vor regla ei între ei. Sper … 🙂 

Prima dată m-au dus într-o cameră de duș, pentru curățare. Mi-au dar hăinuțe de spital și un gel de duș pe bază de betatina. Doamna a fost super drăguță și mi-a explicat cum trebuie să mă spăl și să mă îmbrac. După care m-a lăsat să pun în practica toate sfaturile :))) A fost provocator să fac dus cu o singură mână disponibilă, cealaltă fiind undeva sus în aer, ca să nu o ud. Și gelul de duș cu betadina era colorat, așa că …. hai să spunem că m-am bronzat ad-hoc în valuri :))))) 

Proaspăt dezinfectată, cu toate lucrurile în rucsac, mă întorc în sala de unde am plecat. De acolo mă ia altcineva în primire, sunt condusă la un vestiar, unde îmi las toate lucrurile personale. Sunt mutată într-o altă sală, unde mi se dă un ditamai formularul de preanestezie de completat. Pfiu, noroc că e în engleză! L-am înmânat asistentei, care m-a luat și m-a dus în altă sală. Simt de parcă fac turul ghidat al spitalului =))) 

Sentimentul de singurătate și teamă se accentuaseră. Îmi simțeam inima cum bătea din ce în ce mai tare și lacrimile cum îmi inundau ochii. Și nu stiu exact de ce îmi era teamă mai tare – că sunt singură și nu e nimeni lângă mine? De operație și complicații? Sau de toată situația luata că atare? Mi-ar fi plăcut să fie cineva lângă mine, care să mă încurajeze și să mă liniștească. Însă acum nu e nimeni. Așa că fac tot ce ține de mine pentru a mă liniști singură 🙂 

A urmat sala preoperatiorie, în care m-au pus pe o masă din aia cu rotile. Am primit o perfuzie și mă pregăteam psihic pentru anestezie. Se putea vedea cu ochiul liber că sunt extrem de nervoasa și nelalocul meu. M-am bucurat când asistentele și anestezistul mi-au zâmbit și m-au încurajat. Cred că mă încurajau, nu prea înțelegeam ce spuneau :))) Intenția însă a fost de milioane … de liniștiri. 

Lângă mine era un tip cu o fractură la palmă, căruia anestezistul i-a făcut injecție în brat. Și am intuit că acolo o să îmi facă și mie. Brrrr, și era o seringă mare, cu ditamai acul …. exact ce aveam nevoie =)))) Nu nu nu .. și se pare că mi-am dorit atât de mult să nu mă înțepe, încât mintea mea nu a reținut momentul. Practic s-a rupt filmul între finalul anesteziei tipului și finalul anesteziei mele. De unde știu că eram anesteziată? Nu îmi mai simțeam deloc mâna, parcă era a altcuiva =))) 

Am mai stat un pic în acel loc, timp în care se apropie de mine un bărbat pe care l-am introdus în categoria “smekeras”- era ceva în felul în care arăta și atitudine care mă făcea să îl percep cu o doză de scepticism. Se oprește lângă patul meu cu roti și spune răspicat: “Bună ziua! Sunt doctorul Leroux și astăzi voi fi mediul dumneavoastră chirurg!” Cred că am făcut niște ochi cât China de mari și am înghețat pentru o secundă. Tinerelul acesta o să îmi coasă mie tendonul? Aaaaaahm ……. aaahmm…. aaaaaahm!!! Oh well, nu e că și cum am de ales … 

Când anestezia și-a făcut efectul, m-au transferat în sala de operație – o cameră mare, albă, aerisită, cu muzică în surdină. în difuzoare se auzea Francis Cabrel – Je l’aime à mourir, o piesă pe care am încercat-o și eu o dată la chitară. Baaai, chitara! Cu degetul ăsta așa, nu o să mai pot să mai cânt la chitară o perioadă! Și dacă nu se vindecă frumos și corect … waaaa, nici nu vreau să mă gândeeeeesc! Îmi vreau degetul înapoi 🙁 ! 

Operația în sine a durat maxim 10 minute, cu tot cu pregătirile necesare. Mi-au îmbăiat mâna în betadină, au pus un paravan … și până s-a terminat melodia s-a terminat și operația mea. Doctorul mi-a spus că a reușit să îmi coasă tendonul, că totul e ok și că se vă recupera bine. I-am mulțumit cu lacrimi în ochi. Mi-a zâmbit sincer – el și toate asistentele 🙂 Yay, degetul meu o să fie bineeee! 

Am fost transferată într-o sală la recuperare, unde am stat cu perfuzie vreo oră. Am profitat de ocazie și a dormit un pic – acum că toată tensiunea a trecut, puteam să mă relaxez și să încep procesul de vindecare 🙂 Totul a fost mai ușor decât mi-am imaginat eu 🙂 

Cel mai funny moment a fost atunci când am fost nevoită să mă îmbrac – singură. Aveam mâna atârnată de gât, cu o bandă specială. Și când m-am aplecat să îmi pun bocancii, mâna a căzut …bolovan. Aaah, și e așa de ciudat să nu ai control asupra mâinii =))))) Mă uitam la ea, mă așteptam să se miște, și ea nimic =)))) Stăteam în cameră și rădeam de una singură, în hohote =))) Așa am descoperit că nu știu să leg șireturile la boncanci cu o mână. Daaaaar pot să mă îmbrac 😀 

Nu am fost lăsată să plec din spital până când nu am mers în sala de mese să mănânc. Uitasem complet de aspectul ăsta! M-am așezat la masă și mi-am ales un sandviș, iaurt și ceai. Pentru că da, era pe alese 🙂 Aveau chiar și meniuri, cu recomandări :)) Între timp oamenii mi-au făcut actele și au fost super amabili să îmi cheme și un taxi, să mă ducă înapoi în Chamonix. Wow, mă simt super răsfățată! Și ăsta este standardul la ei 🙂 

Am avut noroc de un taximetrist foarte fain. I-am spus că operația o să fie decontată de asigurator, și a mers cu mine la recepția spitalului să iau niste acte de care habar nu aveam (i-am mulțumit de nenumărate ori în țară!). Și am vorbit tot drumul – în franceză. Deja creierul meu a scos la iveala toată franceza din liceu și puteam să port conversații destul de decente 🙂 M-a întrebat dacă știu cine m-a operat – da, și i-am spus numele. “Ah, doctorul Leroux! Este cel mai bun medic chirurg al mâinii de prin zonă! Ați avut noroc!” Hopa – și eu care l-am perceput altfel! Oh well, lecție învățată!!! Prima impresie nu e întotdeauna relevantă 🙂 

În campus m-a întâmpinat doamna administratora. I-am povestit ce și unde am fost și a rămas foarte surprinsă de toată aventura. Dar se bucura că sunt bine. Bai, ce de oameni drăguți și simpatici 🙂 Mi-am cerut scuze că am ținut locul de cort ocupat o zi, mi-a spus că e ok, și că nu e nevoie să plătesc ziua asta în plus 🙂 

Una din recomandările medicului a fost să îmi iau niste pastile de durere, că e posibil să mă doară operația după ce anestezia dispare. M-am uitat peste foile primite, mai ales la recomandarie post-operatorii. Și recomandarea lor era că “rana mea să fie dezinfectată și pansată o dată la două zile, timp de 21 de zile, de către o asistenta bătrână, drăguță și cu experiență”. Deci așa ceva …. :)))))) Ei bine, o să îmi pun toată drăgălășenia și experiența la bătaie, deoarece eu o să fiu cea care îmi voi îngriji rana. Cu bătrână … încă nu mă simt =))))) 

Abia seara am sunat în țară și am anunțat familia despre ce mi s-a întâmplat. Și mă bucur că toată lumea a primit vestea bine, fără panică sau “Doamnee, ești bine?” Le-am spus că sunt ok, că nu mă doare, că se ocupă asigurarea de tot .. și nu, nu vin acasă, mă duc în continuare la Torino, pentru un city break solo. Așa, că după operație :)))) O să am plimb pe străzi cu mâna de gât =))) 

Am adormit buștean în seara aceea – somn lin, odihnitor, fară vise. Când m-am trezit dimineața și îmi simțeam ambele brațe, nu aveam pic de durere la operație. Ca și cum nu aș fi făcut-o niciodată 🙂 

M-am descurcat foarte bine tot restul excursiei. Am apelat la bunăvoința domnilor, care mi-au trambalat rucsacul dintr-un autocar în altul, iar doamnele de la casele de bilete au acceptat să îmi schimbe biletele valabile ieri, contra unei taxe modice. Adică nu am cumpărat bilete noi de autocar până în Italia 🙂 Și faza cea mai funny a fost când cineva a confundat șoseta pusă peste pansament cu un ghips super high-tech. Da, e special, să nu fac bătături la mână =))))) Am ajuns în Torino și am petrecut 3 zile superbe, caniculare, cu tot cu mana atârnată la gât 🙂