Pe pârtiile franceze din Les Arcs – la ski în Paradisul Alb

Mă reîntorc în acest mic colț de rai pentru o nouă sesiune de schiat și testat capabilitățile de a aluneca grațios pe 2 doage de lemn – vorba cântecului de munte. Sunt foarte curioasă cum o să simt acest loc, să văd cum și dacă am evoluat față de anul trecut. Sau dacă îmi mai aduc aminte cum se face =)))

Ne-am cazat în altă localitate, într-o mică garsonieră care nu cred că avea mai mult de 14 m2. O cameră ce ține loc de hol, sufragerie, bucătărie și dormitor, o jumătate de baie mică-mică și alta la fel de minusculă. Noroc că era frumos mobilierul de lemn natur și destul de bine compartimentată – nu simțeai că te sufoci. Glumeam cu iubitul meu că asta e testul suprem pentru rulotă – dacă reușim să trecem de acest sejur în pace și fără să ne enervăm, clar avem șanse să ne putem descurca și în spații mai mici. Și până la urmă urmei, am venit aici să ne bucurăm de imensitatea muntelui și de kilometri de piste, nu de locația de cazare. Dacă este curată și are tot ce trebuie pentru somn, îngrijire și masă, pentru noi este suficient 🙂

Avem norocul să stăm foarte aproape de 4 stații de cablu – gondole și telescaune. Puteam să urcăm cu oricare, coboram și o luam de la capăt. Cel mai mult mi-a plăcut să urc cu TransArc-ul – telegondola care ne ducea pe partea cealaltă a versantului, la pistele care mi-au plăcut mie anul trecut. Erau niște piste albastre line și ușoare, destul de libere, pe care m-am simțit foarte bine să mă joc și să mă dau – ba chiar am avut curajul anul trecut să prind viteză mai mare. A fost o adevărată bucurie să mă dau din nou pe ele și să conștientizez că acum mi se par mult mai ușoare! Yu-huuu, asta înseamnă că am evoluat și am mai căpătat niște experiență 😀

Am avut curajul să încerc și câteva piste roșii de la ei. Anul ăsta m-am dat pe câteva de la noi, și mi s-au părut acceptabile. Doar că la ei roșul are altă nuanță – e mai mult vișiniu așa =)))) Au fost porțiuni care mi-au creat dificultăți, stăteam și mă uitam în jos și îmi spuneam “Nuu, eu nu mă dau pe aici în picioare! Mă fac biluță și mă dau de-a dura până jos!”. Mi-a trebuit ceva curaj să le încep, dar o dată începute mi-am dat seama că nu sunt chiar așa de bau-bau. Mergeam cu viteza melcului în traficul de vârf din București – adică mai mult stăteam pe pârtie decât să mă dau pe pârtie – dar am ajuns jos cu o doză bună de adrenalină în sânge, în 2 picioare și fără să deranjez prea tare oamenii din jur. Succes!

Nu am încă experiența de abordare a unei piste negre, dar am vrut să văd care este panorama de pe Aguille Rouge (3.227 m) – locul de unde pleacă o pistă neagră pe ghețar. Se poate lua telecabina până pe vârf, iar acolo există o mică platformă de vizitare – pentru cei care vor doar să admire, fără să alunece pe ski-uri la vale. Panorama de acolo este absolut superbă! Se pot vedea toate crestele până haaat departe – cred că am văzut și Alpii italieni =))) Se merită din plin!

Deoarece am prins curaj și experiență, mi-am dorit să mă dau și singură, fără supravegherea instructorului meu iubit – sau iubitului meu instructor, e același lucru =)) Așa că el s-a dus să se dea pe toate culorile închise de piste, iar eu am rămas să mă dau pe nuanțele mele deschise. Și nu știu de ce, dar am mai mult curaj când nu mai am o pereche de ochi care să mă analizeze. Impresia mea este că mergeam mai bine și aveam mai mult avânt, chiar dacă uneori cădeam. Mă scuturam de zăpadă și continuam să mă dau ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat. Cred că nu mai am trac =)))

Am avut parte și de condiții ceva mai … neprietenoase. Într-una din zile la final a fost whiteout, exact pe porțiunea de coborâre. Telecabinele nu mai mergeau, nu era o opțiune să le luăm, singura posibilitate era să ne dăm la vale pe ski-uri până la cazare. Alb jos, alb în jur, alb în sus … în câteva minute mi-am pierdut aproape complet simțul de orientare. Simțeam că schiez în absolut =)))) A intrat un pic frica în mine și i-am dat mai încet, deoarece zăpada de final de zi este mai topită și avea o groază de valuri, dune și dâmburi, am căzut de vreo 2 ori cu grație și stil, dar am ajuns cu bine la baza pârtiei.

Într-o altă zi vântul bătea extrem de tare peste 2.000, de mai aveam puțin să înghețăm în telescaun. Și când am ajuns sus începuse să ningă, iar atmosfera era ca în filmele cu deșert – rotocoale de zăpadă care se rostogoleau pe piste, de parcă erau boscheți uscați. Asta e next level – te lupți și cu gravitația, dar și cu vântul =)))) depuneam efort dublu ca să rămân pe pistă și să nu mă duc în râpă. La maaarginea piiiistei abrupteeeeeee =))))

Una dintre cele mai frumoase surprize ale ieșirii a fost descoperirea orășelului Arc 1950, situat în vecinătatea pârtiilor. L-am văzut când am trecut pe ski-uri și ne-am propus ca a doua zi să mergem să îl vizităm. Partea faină este că pe străzi (dacă se poate spune străzi)… se merge pe ski-uri! Ne dădeam pe bulevardul principal, cu ochii în stânga și în dreapta, fermecați de tot pitorescul din jur. Este o adevărată experiență în sine – și recomand din tot sufletul! Am spus că poate la anul venim și ne cazăm aici, este prea frumos!

Un alt moment fain a fost când la final de zi de ski (asta înseamnă în jur de ora 17) stăteam sus, pe o platformă destinată relaxării din care aveam panorama superbă asupra văii și a crestelor dimprejur. Soarele abia începuse să apună, noi am scos niște ciocolată din rucsac și ne-am apucat să ne reumplem rezervele de energie … cu Mont Blanc-ul în vizor. Habar nu aveam că se vede de aici! Era oarecum logic, suntem foarte aproape de Chamonix, dar nu am făcut conexiunea. Liniște, zăpadă, apus, ciocolată și munte. Combinația perfectă! Până a venit jandarmeria montană și ne-a gonit în jos cu binișorul =)))

Am avut un sentiment de tristețe în ultima zi, când ne-am dat ski-urile jos și știam că s-a încheiat vacanța. Cumva în acest sejur am trecut de la “Pfuai, mai am 4 ore de stat pe pârtie! Ce o să mă fac, e prea mult!” la “Ce, mai am doar 4 ore de stat pe pârtie? Pfuai, să mai fac câteva ture, să mă mai dau, mai vreaaaau!” Oare am prins microbul schiatului? Oare m-a molipsit și pe mine pasiunea asta? Oare de acum iarna o să ies mai mult pe pârtie decât pe trasee montane? Vom trăi și vom vedea 🙂 Până atunci … vai, ce ar merge o albastră sub talpă =))))

Noi am fost  cazaţi aici.