Franţa 2025 – prima dată la ski în La Plagne

Primul an în care am învățat să schiez. Prima dată când ies din țară pentru altceva în afară de munte și city-break-uri. Prima ședere mai lungă în Franța. Prima ieșire cu acest grup de oameni, din care cunosc doar două persoane. Multe „prime dăți”, sper ca norocul începătorului să fie cu mine =)))

Am zis „Da” la această ieșire fără să am habar ce înseamnă skiul și cu ce se mănâncă. Iubitul meu a propus această ieșire, cu intenția de a-mi arăta un pic cu ce se mănâncă alunecatul pe două doage de lemn. Iar eu, curioasă de felul meu, am acceptat provocarea. Abia după aceea mi-am dat seama ce presupune: echipament de ski (și e voluminos, măi mamă!), altă țară, un sport despre care știu mult prea puțin… și eu, ca o floricică, doar cu un pic de nebunie și curiozitate la bord. O să fie… cel puțin interesant!

Ca să nu mă duc „clasa zero” pe niște piste faine, am luat câteva lecții de ski cu o lună înainte. A fost o experiență destul de frustrantă pe alocuri – eu, marea perfecționistă, să nu reușesc să fac cristiane, să nu pot să țin schiurile paralele și să nu cobor o pistă așa de repede pe cât mi-am dorit sau îmi imaginam eu că „trebuie” să fie… pfuai, asta da lecție de smerenie!
Până la urmă am băut o ciocolată caldă și mi-am ajustat așteptările: nu, nu am cum să învăț așa de repede să schiez. Da, este un proces mai lung. Da, este ok să fiu începătoare. Da, este ok să nu îmi iasă nici măcar din a 56-a oară. Da, nu am nimic de demonstrat nimănui. Da, nu renunț, chiar dacă îmi vine să arunc schiurile. O să merg în Franța și o să mă dau pe cele mai ușoare piste, chiar dacă o să fac plugul până în ultima zi. Și o să mă simt ca ultima bicicletă pe autostradă =)))))

Suntem cazați în Peisey–Vallandry, în La Cour aux Écureuils – o ditamai vilă cochetă, într-un peisaj de poveste. În ziua în care am ajuns a nins aproape toată ziua, deși eram aproape de jumătatea lui martie și eu speram să nu mai văd ninsoare. Oamenii mai experimentați într-ale schiului se bucurau, deoarece mâine vor avea zăpadă proaspătă și abia așteptau să ia pistele cu asalt. Eu eram un pic mai reticentă – nu știam cum o să fie și ce o să fie.

A doua zi mi-am luat inima în dinți (și echipamentul din dotare) și am făcut cunoștință cu pistele franceze. Zona unde suntem este domeniul Paradiski, împărțit în două versante: La Plagne și Les Arcs. Studiind pistele, Adi a spus că în La Plagne ar fi cele mai ușoare albastre pentru mine, așa că am ales să începem de aici explorarea versantului. Și oh, boy, câte sunt de descoperit! Cât de multe opțiuni! Și cât de fain este toooootul!

În primele zile mi-a plăcut (și m-a chinuit) Mont Blanc, care pleacă de destul de sus și coboară până aproape de bază. Am avut ambiția să o dau pe toată la vale, dintr-o bucată. M-a costat niște durere musculară cruntă și niște dureri de genunchi, dar piticul de pe creier era foarte fericit =)))
Pentru mine era important să rămân în picioare și să nu iau viteză prea mare. În rest, mă dădeam și eu cu viteza întâi, uneori la relanti, sau repetam ceea ce Adi mă învăța cu multă răbdare și migală. Apreciez răbdarea și dedicarea lui, deoarece știu cât de greu este să explici cuiva skiul – mai ales unui om care e încăpățânat.
Mă ofticam că nu îmi iese, mă mai ofticam un pic, apoi mă duceam în locul de repetiție (un mic platou pe la jumătatea versantului) și îi dădeam singură până când îmi reușea mișcarea. Și de obicei îmi ieșea când stăteam, mă autoanalizam, vedeam ce nu iese bine și încercam în vreo 2-3 feluri, până când mă prindeam cum trebuie să îmi poziționez mâinile/picioarele/capul/corpul astfel încât să fie bine. Îmi dădeam seama că oricât de bine explica Adi și oricât de mult îmi spunea cum ar trebui să fac mișcarea respectivă, până când nu exersez și nu îmi dau eu seama… totul e inutil. Teoria ca teoria… practica te consumă!

În zilele care au urmat, văzând că mă descurc destul de bine, am avut curajul să merg sus… cel mai sus. La Roche de Mio – 2.739 m. Am ieșit din gondolă și m-a „izbit” o priveliște absolut superbă – șiruri-șiruri de creste înzăpezite, ce se puteau zări până hăt-departe, conturate atât de frumos pe un cer albastru stropit din loc în loc cu nori. Atâta frumusețe adunată într-un singur loc! Și eu am ocazia să fiu aici și să mă bucur de toată frumusețea asta, alunecând la vale cu pletele în vânt. Yu-huuuuuu!

Am reușit să cobor de la Roche de Mio, dar a fost „cu cântec”. Unele porțiuni de pistă erau la limită cu o roșie și îmi creau dificultăți, deoarece nu aveam încrederea suficientă să le abordez fără teamă. Mă mai opream în mijlocul lor, mai făceam un plug, mă mai panicam pentru câteva secunde, după care coboram. Doar nu puteam să urc pe schiuri =))))
Și totul era bine în prima parte a zilei, când eram odihnită și puteam să mă concentrez. Deja după prânz, când oboseala se acumula și începeam să îmi simt fiecare mușchi, puterea de concentrare și determinarea începeau și ele să dea bir cu fugiții, și nu îmi mai ieșeau întoarcerile. Și zăpada era mult mai apoasă și, în loc să alunec pe ea ca o lebădă grațioasă, schiurile îmi intrau în mormanele de nămeți și mă opream brusc, după ce mă zdruncinam un pic, ca o barcă pe valuri. Dificil, dom’le, cu skiul ăsta!

Realizarea de care sunt cea mai mândră este că am început să deprind folosirea bețelor. Așa, un pic, cât să îmi dau seama cum ar trebui să punctez ca să reușesc să întorc mai repede și mai elegant. Doar că acum nu mai am două membre de controlat, trebuie să controlez patru. Și pe toate în sincron, ca să iasă ceea ce trebuie. Pe scurt – mi-am dat singură de treabă =))))))

La finalul fiecărei zile ajungeam la cazare obosită – atât din punct de vedere fizic, cât și psihic. Uneori mergeam la piscină și la saună – știu că ajută la partea de relaxare musculară o sesiune bună de abureală. Combinat cu un strop de masaj, a făcut extrem de bine – tot mă durea corpul, dar era suportabil pentru încă o zi pe pistă. Uneori mergeam în oraș, să mâncăm ceva bun, sau stăteam cu grupul și cântam la chitară. Pentru că da, am avut și chitara cu noi în Franța, adusă din România. Cum să plece Chitara Călătoare fără instrument?

După ce ne-am „plictisit” de explorat La Plagne, am decis să dăm o fugă și în domeniul vecin – Les Arcs. Colegii spuneau că este foarte mișto și sunt și multe piste prietenoase, albastre, potrivite pentru mine și nivelul meu de pregătire. Hai să vedem și cum este dincolo de vale 😊

Las mai jos harta pistelor din La Plagne, aşa cum era ea în martie 2025. Să mă dau virtual ori de câte ori îmi aduc aminte de experienţă =)))