Social media

Sustine Chitara Calatoare.ro

Dacă poveştile mele te-au ajutat (în orice fel), poţi susţine blogul printr-o mică donaţie. Cam cât o cafea de mică. Mulţumesc mult 🙂 !

Gasca, chitareala si hora-n miez de noapte! Varful Haghimasul Mare, muntii Hasmas


Două luni și jumătate …. Atât au trecut de la ultima ieșire la munte, și deja simțeam că mă pișcă tălpile după bocanci, înălțimi și aer tare. Mi-era dor de cărat rucsac, ceai la cabană, peisaje fantastice și panorame, chiar și de un pic de frig și nas înghețat! E musai, musai să o pun de o plimbare pe undeva, chiar și de o zi, că altfel ….. mă urc în primul tren și mă opresc în primul vârf montan :)) 

Și exact în momentul în care gândeam cele de mai sus mi-a picat privirea pe o tură organizată de către cei de la Montaniarzii Aventurieri, alături de care am fost vara asta în Iezer. Munte. 2 zile. Hășmaș. Weekendul care vine. M-am înscris mai repede decât se aude primul claxon când se face verde în București :))
____________________________________________________________
Când: noiembrie 2016
Durată: 2 zile
Parteneri de tură:  membri (şi nu numai) ai grupului Montaniarzii Aventurieri 
Traseu: Oraş Bălan (864 m) – Cabana Piatra Singuratică  (1.504 m) (marcaj bandă albastră, durată 2 h, lungime aproximativă 5.5 km)
Cabana Piatra Singuratică – Vf Hăghimaşu Mare (1.792 m) – Cabana Piatra Singuratică  (marcaj bulină roșie, durată 3h, lungime 6.8 km)
Cabana Piatra Singuratică – Bălan (marcaj bandă albastră, durată 50 min, lungime 5.5 km)
Model traseu: circular 
Punct plecare: Bălan
Punct sosire: Bălan
Dificultate traseu: uşor
Cazare: cabana Piatra Singuratică
Durată totală traseu: 5h 50 min, cu mici pauze incluse
Altitudine minimă/maximă: 864m (oraş Bălan ) / 1.792 m (vf Hăghimaşu Mare) 
Urcare/coborâre:  +1.210 m/ -1.210 m 
Stare marcaj:bună, atât ca poziţionare cât şi ca frecvenţă. Sunt câteva pasaje în care marcajul nu este vizibil pe porţiuni scurte, însă există cărare bine delimitată.
Surse de apă:  exista apă exact la intrare în traseu, pe partea dreapta a drumului. Sunt şi două izvoare pe lângă cabană – unul la urcare din oraş (pe bandă albastră), la aproximativ 10 minute înainte de ajunge la cabană (este la baza unui perete de piatră) şi unul în drum spre vârful Hăghimaşul Mare,  la aproximativ 7 minute de mers de cabană, pe partea stângă, pentru care trebuie coborât din potecă. Ambele izvoare sunt captate.
_____________________________________________________________

Am așteptat tura asta numărând zilele până la plecare. Îmi era dor și de munţomăneală, dar și de Hășmaș în sine. Am fost aici prima dată în iarna lui 2014, cu un grup mai mare de oameni, și deoarece ne-am mișcat super încet (și eram și contra timp) am fost nevoiți să ne întoarcem din traseu înainte de a ajunge pe vârf.  Și mi-a părut așa de rău, mai ales că mai aveam atât de puțin până să ajungem! Ei, dar lasă că de data asta recuperez eu! Pun piciorul pe vârf de două ori 🙂

Având doar două zile la dispoziție, am plecat din București dis-de-dimineață, în jur de ora 6. Am avut norocul să fiu în mașină cu oameni dragi și am sporovăit tot drumul de ale noastre .. asta în pauzele în care nu moţăiam, că deh, somnul e la mare căutare! Între o pauză de cafea și una de “sforăială” ne-am conversat cât pentru toată ziua.  De parcă nu am fi mers cu toții în același loc :))

Am ajuns în Bălan cu 2 minute la ora 10:32, fix fără nici un minut în plus.  În timp ce noi ne făceam bagajele și ne pregăteam pentru urcuș au sosit și ceilalți colegi de tură, fiecare din bucățica lui de țară. Pupături, îmbrățișați, strângeri de mână și noi cunoștințe – era o întreagă rețea de prietenie în formare și consolidare în acea parcare :)) A fost super să revăd oameni dragi, dar să și cunosc alți oameni de munte. O să fie o tură interesantă 🙂

Traseul de bandă albastră începe din dreptul parcării noastre. Șerpuiește printre case câteva minute bune, după care cotește spre stânga, unde începe urcușul prin pădure.  Locul e marcat de o băncuță și un panou, așa că e imposibil de ratat 🙂 


Prima parte este un fel de Panta Prostului, varianta Hăşmăşeană. Băi, și urci, și urci, și urci, încât uneori îți pare rău că nu ai împachetat și scările rulante în rucsac! Ha, dacă munte mi-a trebuit, păi de munte să am parte! Și de o frunte asudată, că  să fie tacâmul complet 🙂

Din fericire orice pantă se termină, oricât de a Prostului ar fi ea. Și a început traseul frumos prin pădure, unde s-a făcut trecerea de la pământul uscat la un strat subțire de zăpadă. Yay, prima întâlnire cu neaua pe sezonul ăsta! O frumusețe! Combinația între alb, razele de soare și cerul albastru este o adevărată încantare 🙂


Nu știu de ce am simțit nevoia să rămân ceva mai în urmă față de grup. I-am lăsat să ia un avans considerabil, iar eu am rămas aproape singură pe cărare, în liniștea aceea profundă și netulburată de aproape nimic. Liniștea aceea tăcută pe care o caut de fiecare dată când vreau să evadez dintre betoane și care îmi vorbește direct la suflet. E o adevărată bucurie să merg singură prin pădure, să simț că toată cărarea e a mea, că toată pădurea e acolo pentru mine și eu pentru ea, să știu că sunt conectată la tot ceea este împrejur. E o senzație de nedescris 🙂


Am mers așa până aproape de cabană, când i-am prins pe ceilalți din urmă. Pe ultima porțiune de drum, exact înainte de a ieși în luminiș, peisajul se schimbă într-o secundă – de la iarnă se trece la iarbă verde și multă căldură. Și uite așa am parcurs ultima porțiune de drum în soare orbitor, cu atenție să nu alunecăm pe stratul proaspăt de noroi cu care era mânjit traseul. După o mică opinteală și o piruetă ce era să se lase cu echipament de nuanța maron noroi, am ajuns la cabană. Ah, bine te-am găsit! Îmi era dor de tine 😀


Vremea e exact ca acum 2 ani de zile – extra-senin cu cer mega albastru – un contrast perfect cu cenușiul și asprimea Pietrei Singuratice. Cât de dor mi-a fost de locul ăsta! Are ceva aparte, ceva ce nu pot explica în cuvinte, un je ne sais quoi-vino încoa. Și nu îi pot rezista 🙂

Am făcut o mică pauză înainte de a pleca mai departe în traseu. Ne-am cazat în camera încălzită, și friguroasă de mine a luat un pat în partea de sus – că doar acolo se duce și căldura, sus sus spre tavan! Și apoi .. la masă! Emilian ne-a făcut o surpriză plăcută și a adus niște slănină vera-vera de la mama ei, cu niște ceapă roșie ca focul și o pâine cât o roata de mașină. Miaaaaaaam! O adevărată bunătate! Am mâncat atâtea ceapă de mă ustură limba la maxim, dar nu mă puteam opri din molfăit. E prea bunăăăăăăă!

Cu burțile pline și limbile aproape arse (cel puțin a mea așa era!), am pornit-o agale spre vârf. Am ocolit cabana până am ajuns la cotețul câinilor și de acolo, prin pădure, urmând bulina roșie. Traseul șerpuiește printr-o vale largă, după care începe să urce ușor. Mergeam cu toții grupați, râzând și vorbind de ale noastre. Era ca o plimbare extrem de relaxanta 🙂

Urcușul ne aduce pe un platou acoperit cu zăpadă, aproape neumblat. Facem câteva fotografii de grup, cu gura până la urechi, și apoi ne punem în mișcare. Când deodată vedem că mișcă ceva în depărtare. Două siluete negre alergau cu viteză înspre locul unde eram noi, iar pe măsură ce se apropiau …. daaa, căprițe negre! Doamne, cât de frumoase sunt! E prima dată când le văd așa de aproape! Brusc toată lumea  a făcut liniște și s-au scos că la comandă aparatele foto. Oportunitatea asta nu e de ratat!



Frumoasele s-au apropiat cam la 100 de metri de noi, s-au uitat extrem de curioase la gașca de  ființe bipede cu mâinile ridicate și chestii lucitoare în mână, după care au făcut cale întoarsă și au dispărut după un colț de stâncă. Dar nu de tot! Din când în când ieșeau afară, alergau spre noi, se opreau brusc și făceau cale întoarsă. Zici ca se jucau cu noi, nici mai mult nici mai puțin! Și când am ajuns sus, în vârful pantei, ne-au oferit o adevărată ședință foto, cu peisajul fantastic al colinelor albastre că fundal. Uite unde erau fotomodelele muntelui 🙂


De acolo traseul intră în pădurea iernatică. Totul era alb și aveam senzația că am trecut printr-o poartă magică spre alt tărâm  (Narnia, tu ești?). Zăpada scârțâia sub bocanc, frigul biciuia fața, iar vântul luase locul căprițelor la joacă. Afară începuse ușor-ușor să se întunece și apăreau primele raze roșiatice, vestind apusul. Lumina era perfectă de fotografiat, și exact asta am făcut – am tras cadre peste cadre. Pentru că putem 🙂

Din vorbă în vorbă și din declanșare în declanșare abia dacă mi-am dat seama că am ajuns în vârf. Am recunoscut crucea cea mare, iar la câțiva zeci de metri de ea, construcția de lemn cu plăcut ce anunța finalul călătoriei. Cred că ăsta e unul dintre cele mai ușoare vârfuri pe care le-am făcut până acum :))) Așa e când ai companie bună  🙂

Avem noroc de o vizibilitate aproape perfectă. Combinată cu lumina caldă de apus și reflexiile zăpezii – instant love! Să tot stai aici să admiri, să îți umpli sufletul de frumusețe, să îți clătești ochii la roșul cerului! Asta am făcut, cel puțin pentru câteva minute – aparent și vântul era tare entuziasmat și alerga repede-repede  de colo-colo, să admire și el cât mai mult. Am îndurat cât am putut, după care …. nu am mai putut și am coborât :))))


Am început coborârea la pas domol, în aceeași atmosferă de veselie generală. Am făcut un popas în șaua în care ne-am întâlnit cu căprițele, pentru a admira apusul de soare – sunt sigură că a fost extraordinar, după norii care l-au blocat! Cel mai frumos apus de până acum =)))) Și acum, cu soarele intrat la culcare, am luat-o și noi agale spre cabană, unde am ajuns o dată cu lăsarea întunericului.


Seara am avut-o dedicată pentru cântare și bună-dispoziție. Au fost doi cântăreți – eu și încă un băiat, și am cântat alternativ. A fost o nebunie în cabană! I-am corupt și pe cei de la masa vecină, care au abandonat jocul de cărți și ni s-au alăturat. Și atunci când făceam pauză de cântat, puneam muzică la telefon, amplificată de o boxă micuță, dar puternică. A fost muzică de munte, ușoară, veche românească, străină …. dar când am ajuns la hore și sârbe, parcă au luat tălpile foc! Am început să dansăm doi câte doi, apoi în mici hore, până când am încins cu toții o horă în sala de mese. În 5 metri pătrați învârteam o horă de vreo 24 de persoane, de duduia cabana :)))) 



Și pentru că nu ne place la înghesuială, am ieșit afară și am continuat învârteala pe pajiștea din fața cabanei, sub un cer super senin și pe întuneric beznă. Era party în adevăratul sens al cuvântului! Am jucat Brașoveanca, hore, sârbe și cine știe câte mai știe. Brusc nu mai era nimeni obosit și afară era foarte, foarte cald :))))) 

Petrecerea a durat până undeva pe la 23, când am spart rândurile și am mers la somn. În cameră era perfect pentru a adormi. Sus în sac … și în lumea viselor cu noi 🙂
 
A doua zi

Trezire suavă și neașteptată la ora 4 dimineața … undeva, pe undeva, un telefon cânta cu dor și jale o melodie de alarmă. A cântat o dată, de două ori … a treia oară lumea începea deja să mârâie printre dinți. Nimeni nu se ridica să oprească împielițata de sunătoare. A patra oară a apărut prima înjurătură. A cincea deja s-a făcut agitație în cameră și a apărut întrebarea cheie : “Ba, cine are alarma? Oprește-o o dată, !” 

A șasea a fost cu sărit din pat și căutări prin toate gecile. Fără succes, telefonul s-a oprit strategic din țipat, de parcă nu dorea să fie descoperit. Eh, dar nici noi nu ne-am dat bătuți cu una cu două! Am așteptat următoarea rundă de chiţăială și până la urmă am reușit să îl dibuim. Era bine pitit …. în geaca persoanei care a tras prima înjurătură :)))))) La asta chiar nu ne așteptam :)))))

Aveam în plan ca duminică să mergem pe un alt vârf, înainte de a coborî. Vremea însă ne-a jucat o festă – și a venit cu ploaie măruntă, ceață și frig. Așa că am profitat de conjunctură pentru a mai dormi un pic (aveam de recuperat :)) ) și am lăsat vârful pentru altă dată. Că e bine să te mai și relaxezi din când în când la cabană 🙂

Am avut noroc la coborâre că a încetat ploaia, așa că am putut să îi dăm repede la vale. Am ajuns în timp record la mașini, unde ne-am îmbarcat și am plecat spre casele noastre. Și am avut  parte de niște peisaje fantastice pe drum – așa, ca să nu ne plictisim la drum lung 🙂 !


              
Detalii tehnice:

Traseul pe Google Earth: 


Elevația traseului: 
Drum  Bucureşti-Bălan:
    

Utile:
Cabana Piatra Singuratică dispune de 2 camere de cazare (ambele încălzite cu sobiță  pe lemne), ce pot acomoda aproximativ 30-40 de persoane + un pod neîncălzit , în care pot  intra 10-15 oameni pe saltele. Există și sală de mese, cu 2 mese mari și buturigi pe post de scaune, unde pot mânca 20-25 de persoane. Prețul pentru o noapte de cazare este de 20 de lei.

Cabana are toalete în spate, aproape de liziera pădurii.

Apa se poate lua de la aproximativ 7 minute de mers pe jos pe traseu, în direcția vârfului Haghimasu Mare.Imediat ce se iese într-un luminiș se coboară pe partea stângă și la baza unei stânci este un izvor captat. Lângă este o mică construcție din lemn.

De la cabană se pot achiziționa mâncare caldă, ceai, vin fiert și cafea. Eu am dat 3 RON pe un ceai și 5 RON pe o cafea.
Punctul de plecare în traseu din Bălan, pentru banda albastră, este de pe Strada Fierarilor (cum veniți dinspre București, imediat după Biserica Catolică, faceți la dreapta). În 50 m este o parcare mică în care pot intra aproximativ 8 mașini. 

Răspuns

Notă comentariu

Despre mine

Bună 🙂 Numele meu este Cătălina, insă toată lumea îmi spune Cati. Sunt pasionată de munte, călătorii, chitară, culori, handmade şi fotografie. Am început acest blog în 2013, din dorinţa de a ajuta oamenii să îşi descopere propria pasiune pentru călătorii şi a oferi informaţii celor ce doresc să facă trasee montane.
Ȋţi urez bun venit în cercul meu de poveşti! Şi mulţumesc pentru vizită 🙂

Sustine Chitara Calatoare

Sustine Chitara Calatoare.ro

Dacă poveştile mele te-au ajutat (în orice fel), poţi susţine blogul printr-o mică donaţie. Cam cât o cafea de mică. Mulţumesc mult 🙂 !

Social

Arhive

×