Munții Măcin: Culmea Pricopanului, pe ceață și gheață

Dacă aveți chef de o tură scurtă  de o zi, cu plecare din București, Culmea Pricopanului poate fi o alegere inspirată. Exact la asta ne-am gândit și noi, când aveam doar o duminică la dispoziție și zero chef de luat forma canapelei. La plimbare cu noi 🙂

Am plecat la răsărit, pe ruta București – sat Măcin și am parcat mașina aproape de Carieră – locul de unde începe traseul. Mă uitam cu un pic de îngrijorare la munte, deoarece plafonul de nori era destul de jos, suficient cât să nu vezi creasta, și bate vântul extrem de tare. Hmm… oare o mai fi zăpadă sus? Sau a luat-o vâjul :))?

Încă de la plecare ne-am pus toate hainele pe noi, deoarece vântul insista să își facă simțită prezența. Și brrr, cât de frig era când ne mângâia! Am tras buf-ul pe față, am pus și a doua pereche de mănuși și am luat-o repede din loc, deoarece începeam să înghețăm. Ironic, nu-i așa? Cei mai mici munți din România, dar totuși cu personalitate. Să îmi fie învățătură de minte să nu mai subestimez  🙂

Facem stânga spre munte, trecem pe lângă o casă părăsită (chiar, știe cineva ce a fost acolo? Eu nu am reușit să găsesc vreo informație) și pornim în urcuș ușor către pădure. Partea frumoasă e că nu suntem singuri – încă de la mașină s-a lipit de noi un câine lățos, care se încăpățânează să ne fie ghid, și ne deschide potecă. Este super fain să te ții după un blănos din asta cuminte 🙂

• 

• 

• 

Am făcut un scurt popas la Monolitii de granit erodat (Pietrele lui Teo),  moment în care am dat cu ochii de crengile copacilor – erau acoperite de un strat gros de gheață. Uuu, aici a dat cu ploaie înghețată! Și combinația între peisajul selenar, ceață și transparența gheții este aproape ireală 🙂

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

Ne-am reîntors în potecă și am continuat urcușul spre creastă, acompaniați de lățosul nostru companion de drum. De acum urcușul începe să devină un pic mai susținut, însă nimic de speriat – suntem în continuare relaxați și zgribuliți. Măcar ne mai încălzim un pic, că depunem efort 🙂 Când am ajuns la urcușul de dinainte de pădure, câinele ne părăsește brusc și cotește stânga. Hmm.. și de sus se auzeau zgomote – clopote de animale și niște .. behăituri? Îi dăm repede-repede, mânați de curiozitate, și când ajungem sus, suntem întâmpinați de o turmă … de oi. Ce caută ele aici, pe frigul ăsta? Și abia dacă e ceva de păscut pentru ele …. S-or fi rătăcit în ceață =))) Ia să vedem! Una, două, trei, patru …. Brrr, mă ia cu somn =)))

• 

• 

• 

Drumul continuă printr-o pădure scurtă foarte frumoasă (se vede că a fost plantată de mâna omului, deoarece copacii sunt aliniați la dungă), ieșim în gol alpin, urcăm o ultimă pantă și ajungem în creastă, la vârful cu cruce. Teoretic de aici e o panoramă de vis, acum însă nu vedem la mai mult de 50 m și e un vânt ce concurează cu succes cu cel din Ciucaș (munțomanii știu!) Nu am putut nici măcar să facem o fotografie, așa de aprig era 🙁

De la cruce este o aruncătură de băț până pe Vf Sulukul Mare (370 m) – pe care îl găsim înghețat bocnă.  Îi dăm binețe și ne continuăm traseul până la fratele lui, Vf Sulukul Mic (316 m). Stâlpul vârfului nu mai este drept, cum era în toamnă, ci e aproape culcat la pământ. Mama …. Cât  de puternice sunt vânturile în zonă =)))?

• 

• 

Noi am tot sperat că norul se va ridica și că vom putea să vedem ceva în depărtare … dar degeaba. Am avut parte de aceeași atmosfera opacă până la final. După ce am ajuns pe ultimul vârf din zonă (Vraju – 335 m), am început coborârea. Eh, și aici să te ții! Erau niște porțiuni atât de sticloase, încât există riscul să o luăm la vale mai repede decât am fi vrut noi. Am încercat să facem echilibristică, însă la un moment dat am cedat și ne-am pus gheruțele. Nu aș fi crezut că o să le folosesc în Măcin, dar iată cum excepția confirmă regula 🙂

• 

• 

• 

O dată ce am ajuns la Mănăstire, am luat-o ușurel la pas către locul de parcare și am pornit către București. Inutil să spun că am dat la maxim căldura în mașină, nu =)))? Sperăm să ne dezghețăm până ajungem acasă =)))

• 

• 

Informaţii traseu

Când:  februarie 2021

Durată: 1 zi

Munţii: Măcin

Traseu: Intersecția de la carieră – Vf Sulukul Mare (370 m)– Vf Sulukul Mic (315 m) – Vf Piatra Râioasă (346 m) – Vf Vraju (335 m) – Mănăstirea Izvorul Tămăduirii – Intersecția de la carieră

Durată: 5h, cu toate pauzele incluse (3h fără pauze)

Lungime: 10 km

• 

Traseu detaliat

Intersecția de la carieră – Vf Sulukul Mare:  1h,  3.6 km

Vf Sulukul Mare – Vf Sulukul Mic – Vf Piatra Râioasă – Vf Vraju: 1h 10 min, 3 km

+ Vf Vraju – Mănăstirea Izvorul Tămăduirii – Intersecția de la Carieră: 50 min, 3.4 km

Observaţie: timpii menţionati sunt cei făcuti de către noi; timpii nu includ pauzele luate pe traseu.

Detalii suplimentare

Stare marcaj: marcajele sunt bine poziţionate, că vizibilitate şi frecvenţă.

Topografie: Majoritatea traseului este pe potecă de pământ și piatră. Coborârea finală este pe o porțiune accidentată de pietriș, și necesită mai multă atenție.

Vegetație: Urcarea și coborârea din creastă sunt prin pădure. Pe creastă veți da de vegetație scurtă și arbuști, ce nu oferă umbră.

Surse de apă: Izvorul Tămăduirii – este aproape de mănăstire.

Bilet de acces în parc: 6 RON/zi. Se poate achita la ranger sau on-line. Mai multe informații despre Parcul Național Munții Măcin găsiti pe site-ul oficial.