Apuseni cu Asociatia Oxigen si David Neacsu – partea I

In sfarsit joi de dimineata! Astept ziua aceasta de aproximativ o luna de zile, cand prietenul meu mi-a povestit de iesirea anuala a celor de la Asociatia Oxigen in Apuseni, alaturi de David Neacsu (daca nu stiti cine e David Neascu, intrebati Gugal – va va lamuri imediat). Stiam povesti din aceste iesiri, am vazut  fotografii si am spus ca e musai sa imi creez si eu propriile mele amintiri. Asa ca … to za mountains 😀 !

Am plecat dis de dimineata din Bucuresti , ne astepta un drum lung pana in Salciua, locul nostru de cazare pentru prima seara.  M-am pus la volan si am condus cu toata graba de care sunt in stare (cred ca sunt imuna la virusul vitezei J)) ) pana la Brasov, unde ni s-a alaturat un prieten si am schimbat masina – ca deh, Buburuza mea nu are spatiu pentru 4 bagaje de voinici. Si hai-hai, si mai la deal, si mai la vale , cu muzica buna si povestile de munte ale lui Natu (cel mai povestitor pasager) am ajuns pana in Salciua, unde ne-am cazat la Pensiunea de Sub Piatra. Pfiu, s-a terminat ziua de astazi ! Putem sa ne odihnim (e taare greu sa stai degeaba in masina :)) ), sa mancam si sa socializam. Sa inceapa distractiaaaa 😀 !

Ia sa vedem, cati suntem ? 1,2,3 …. 28. 27 de muntomani oxigenati si David, care-i si intrece! O gasca mai mare ca cea de anul trecut – deci potentialul de distractie va fi mai mare!

 Ne-am intins cu totii la povesti si socializare, iar unii dintre noi am luat cu asalt trambulina din curtea pensiunii.  Se auzeau o groaza de chiuituri, zdranganit de arcuri si mai vedeai pe cate unul aparand pe deasupra balustradei, zburand gratios pentru cateva secunde,  ca imediat sa isi faca efectul gravitatia si sa dispara , ca iar sa apara J)

Seara a avut si o tenta festiva : am aniversat implinirea a 11 de ani de la expeditia catre Everest condusa de David. Si cum puteam sa sarbatorim mai bine, daca nu cu un toast ? Si nu orice toast, ci cu visinata de-a locului, care .. hmmmm, ce buna e! Si aromata, si dulce , si …. Whoops, ametitoare ! Ar fi mai bine sa merg la somn , maine ne asteapta traseu si vreau sa urc pe o singura carare, nu mai multe J

Unde: Muntii Trascaului, Apuseni

Echipa: membrii (sau nu) ai Asociatiei Oxigen, David Neacsu

Traseu : Triunghi rosu + dunga rosie

Durata traseu: irelevant, am mers foarte incet si mai mult am facut poze 🙂

Surse de apa: la Pensiune, la Cascada Sipote + raul care serpuieste in prima parte a traseului

Vreme : canicula (cald, dom’le, cald!) + o mica ploicica seara, sa nu spunem ca nu am avut parte si de asa ceva

Buna dimineataaa! Ce inceput de zi …. Alb! Cine a comandat ceata de afara ? Nu se vede nimic la 3 m distanta ! Stateam pe balcon si incercam sa ghicesc ce se ascunde dupa perdeaua de alb. Si dupa cateva minute de imaginatie si improvizatie …. S-a luminat! Se intrezarea un cer albastru fara pic de nor si un soare care deja ardea, la 8 dimineata. Bine ca am luat crema de soare!

A durat ca o ora pana sa ne pregatim cu totii de plecare. Baietii isi potriveau rucsacii in spate, iar fetele tot plimbau intre ele un tub de crema cu SPF 50. Protectie inainte de toate ! Din cand in cand se mai auzea un “Hai ma o data, ca ne prinde noaptea!” si toata lumea grabea ritmul pregatirii, de teama sa nu plece David fara noi.

O pornim cu totii pe traseu , ce se anunta a fi o  plimbare usoara.  Cararea serpuieste agale prin padure  si in scurt timp ajungem la un schit dintr-un luminis. Deja iesisem in luminis si in fata ochilor apar Muntii Trascau, undeva in departare.  Reactia tuturor a fost ca de chinez in vacanta : click-click-click!  Sa fac poza de aici, dar parca ar merge si de aici, ca se vede mai bine … aaa, stai sa fac si de aici, ca intra casuta in cadru! Aaa, si de aici, ca uite, se vede si copacul ala … Bine ca am cardul de rezerva la mine :))

Uitasem cat de frumosi sunt muntii astia!  Am mai fost o singura data in Apuseni , prin vara lui 2010, in Muntii Bihorului , dar parca unde sunt acum e muuult mai frumos! Combinatia intre primavara (cu iarba ei verde si puzderia de flori ) si Trascau e consumatoarea de cadre si baterie la aparat. Bine ca nu sunt singura fermecata de peisaj  J

Primul popas l-am facut pe coama unui deal, de unde puteai sa vezi satul de unde am plecat.  Oamenii stateau sa isi traga sufletul si sa se hidrateze, iar eu, ca o albina bezmetica, alergam de colo colo sa gasesc cele mai bune locatii pentru panorama.  Si yu-huu, am gasit locul perfect in varful dealului cu pricina.  Tac-tac si da-i repede la vale, ca oamenii deja se pusesera in miscare spre Cascada Sipote. Coboram un pic, intram in padure (pfiu, ce bine e la racoare, dupa atata arsita !) si in 5 minute ajungem la cascada. Mmmm, asta da racoreala ! Cascada nu este foarte inalta, dar e spectaculoasa prin modalitatea de cadere a apei si pesterile ce se ghicesc sub perdeaua de apa. Seamana un pic cu Cascadele Beusnita, din Cheile Nerei.

Destinatia finala a traseului de astazi trebuia sa fie Poarta Zmeilor, la care insa nu am reusit sa ajungem. Punctul final a fost un balconas de belvedere, de unde puteai sa cuprinzi cu privirea pana hat, departe, in zare.  Si unde cu totii ne-am pozat cu ochelarii indragostiti ai lui Soie 🙂

Parasim oaza de racoare si plecam inapoi spre pensiune , inapoi pe drumul pe care am venit.  In padure a fost cum  a fost, dar cand am iesit in luminis …

Foamea si arsita de manau pe toti catre pensiune. Si atunci mi-am adus aminte ca ieri am dat cu totii comanda de placinte cu branza sarata pentru masa de pranz. Si de unde eram, in varf de deal,  imi adun vocea si strig cat pot eu de tare : “La placinte, inainteeeeeee!”. Nici ca se potrivea mai bine!  Imbold motivational personal !

Ultimul popas inainte de delicioasele placinte a fost la Huda lui Papara,  o pestera inalta , extrem de racoroasa si …. inchisa publicului. Am tras doar cateva cadre si am plecat, admirand interiorul pesterii  din indicatoarele puse pe copaci.

Asteptarea a meritat din plin : am mancat cele mai DELICIOASE placinte cu branza si marar din …. Dintotdeauna! Si asta o  spune o persoana certata cu mararul  :D. Mai –mai ca imi pare rau ca nu mi-am luat doua , sa am de rezerva si pentru deseara. Ne asteapta inca un urcus, de data asta cu rucsacii grei , pana la locul de campare, si o placinta cu branza la final  ar fi fost mai mult decat binevenita !

Parasim satul Salciua si ne oprim in Posaga, unde lasam masinile, facem ultimele cumparaturi, ne punem rucsacii in spate ( Doamne, dar greu mai e! Ce am pus in el ? ) si incepem sa urcam catre poiana in care vom sta 2 nopti.  Ehee, primul traseu a fost floare la ureche! Nici acesta nu este foarte greu, dar rucsacii grei ( a se citi pietrele de moara )  creau ambuteiaje pe cararea ingusta si de-abia , de-abia urcam. Parca eram o coloana de masini in orele aglomerate din Bucuresti . O ora si jumatate mai tarziu, dupa multe pauze luate  si discutii tehnice  despre cutremure si echipament montan( yeap, tot Natu, in colaborare cu David ) ajungem la camping, sweet camping.

Greu , greu , dar a meritat! Seara ne-am strans cu totii la o portie zdravana de slana cu ceapa si palinca, mancarea de bun-simt a oricarui muntoman de-al nostru. Si ce merge dupa o masa copioasa ? Nup, nu o tigara sanatoasa! Sa-i dam cu o chitareala contagioasa! Motivul perfect sa imi testez noua jucarie, o chitara miiica de tot, tocmai buna de luat pe munte.  E exact ca o chitara, cu 6 corzi, doar ca are mai putin aer de carat in body 😀 Si suna si bine!

Unul din (multele) avantaje pe care le ai cand mergi cu un om experimentat pe munte este ca afli cantece de care habar nu aveai ca exista. Ne-a cantat David niste piese pe care nici acum nu am reusit sa le gasesc cu maestrul Gugal. Piese tiganesti sau  de munte, tocmai bune pentru o seara la foc de tabara.

Am cantat pana pe la 1 noaptea, cand am dat-o pe Gica Petrescu si populare. Curand oboseala si-a spus cuvantul si ne-am dus sa facem cunostinta cu sacul de dormit si cortul – maine (pardon ,azi deja) ne asteapta alt traseu :D.