Un fleac, ne-am cam lungit! Vârful Negoiu, munții Făgăraș
- august 18, 2015
- by
- Visinescu Cati
Simteam nevoia să mă întorc pe Negoiu. Asta în ciuda faptului că foarte rar îmi place să fac un vârf de două ori, când mai sunt atâtea zeci de piscuri și movilițe pe care le-aș putea aborda. Dar Negoiu … ei bine, Negoiu este special.
Prima dată am fost aici în 2012, cu gașca ATGR-istă. Nu mai fusesem la munte de aproximativ un an și jumătate (nu întrebați de ce, că nici eu nu știu răspunsul!Bine, bine … Știu, dar nu sunt mândră de faptul că am dat marea pe munte pentru o perioadă așa de îndelungată :)) ) și îmi era un pic teamă că nu o să fac față efortului fizic pe care îl presupune un traseu în munții Făgăraș. M-am descurcat până la urmă, dar cu muuuult efort susținut și tărie de spirit. Atunci am abordat varianta ce începe de la Cabana Negoiu, șerpuiește prin Strunga Ciobanului și continuă pe Strunga Doamnei. Am ajuns pe vârf extrem de obosită, am făcut pozele de rigoare și am plecat înapoi pe același traseu, cu gândul numai la sacul de dormit și la o ciorbă caldă.
 |
| Prima data la Varful Negoiu, in2012 |
Aproape de intrarea în Strunga Doamnei am aflat că nu trebuia să o luăm pe acolo, că întoarcerea o facem pe la Acele Cleopatrei. Iar traseul începe …. Ei bine, de unde credeți? Din creastă, din varf … Și trebuie să ne întoarcem …. Aaaaaa! Îmi venea să urlu! Aș fi vrut să continui, dar fiind într-un grup, a fost nevoie să mă supun majorității. Și uite așa am urcat la Negoiu de două ori în aceeași zi, iar o tură care se anunța ușoară s-a transformat într-un “monstru” lung de 12 ore. A doua zi abia dacă am putut să mă mișc, mergeam că Robocop pe piese de Lego :))) )
Însă a treia oară o să fie diferit! O să facem traseul în timp stabilit, fără amânări și fără încurcături. O să ajungem la refugiu pe lumină și o să dorm liniștită seara, fericită și împăcată, ca un muntoman conștiincios. Dar cum planurile de acasă nu se potrivesc cu cele de pe traseu …. __________________________________________________________________
Când: iulie 2015
Parteneri de tură: Roxana, Dragoş, Elena, Laura, Liviu, Alexandra, John, Anita, Iamandi, Valentina, Cosmin, Marian, Tania
Traseu: Refugiul Bâlea Tunel (2.020m) – Intrare în Căldările Paltinului (2.170m): marcaj cruce albastră, durată 40 minute, lungime traseu 1.6 km
Intrarea în Căldările Paltinului – Căldările Paltinului – Lacul Călţun (2.150m): marcaj cruce albastră (dublat pe alocuri cu punct albastru), durată 2 h 40 min, lungime traseu 3.4 km
Lacul Călţun – Portiţa Călţunului (2.194m) – marcaj dungă albastră, durată 30 minute, lungime traseu 0.6 km
Portiţa Călţunului – Strunga Doamnei : marcaj dungă albastră şi dungă galbenă, durată 30 min, lungime 0.7 km
Ieşire din Strunga Doamnei – Vârful Negoiu (2.535m) : marcaj dungă roşie, durată 1h 20 min, lungime traseu 1.1 km
Vârful Negoiu – Strunga Doamnei-Lacul Călţun-Căldările Paltinului-Refugiul Bâlea Tunel
Tip traseu: hiking sustinut, cu porţiuni de cablu pe Strunga Doamnei
Durată totală traseu: noi am făcut foarte mult, având şi accidentaţi printre noi. Noi am parcurs traseul în 16 ore, cu multe opriri şi mers extrem de încet.
Lungime totală traseu: aproximativ 15 km
Altitudine minimă/maximă: 1.880m (Căldările Paltinului) / 2.535 m (vârful Negoiu)
Urcare/coborâre (sens dus): aproximativ +925 m /-482 m
Stare marcaj: foarte bună, atât ca poziţionare, vizibilitate şi frecvenţă.
Surse de apă: sunt foarte multe pârâiaşe pe traseul ce ajunge în Căldările Paltinului, în Căldări şi la Lacul Călţun. Ultima sursă de apă noi am găsit-o la lac.
_________________________________________________________________
Aceasta este a doua tură organizată integral de mine (yaaay, încep să mă specializez în evenimente muntomanesti!). Și spre bucuria mea, au venit mai mulți oameni decât mă așteptam, unii cunoscuți, alții pe care îi voi cunoaște de-abia când voi ajunge la refugiu. Yeap, ca și data trecută, în Parâng, am luat în grupul nostru și iubitori de munte necunoscuți (pentru mine). Mi se pare o ocazie foarte bună de a lega prietenii noi.. Niciodată nu știi de unde vine următorul membru al găștii :)) )
Am plecat cu toții de vineri seara, fiecare mașină organizându-se individual. Am încercat noi să plecăm cu toții o dată și să mergem împreună, dar programele mult prea diferite ale oamenilor au făcut imposibil acest lucru. Așa că am stabilit să ne vedem cu toții la refugiu, pe măsură ce ajungem. Goood! Să purcedem la drum 🙂
Șoferița din mine a mers ceva mai prudent (era prima dată când mergeam la volan pe Transfăgărășan și nu îmi place să conduc noaptea, mai ales pe drumuri cu multe curbe și fără parapeți), așa că am ajuns la Refugiul Bâlea Tunel undeva în jurul orei 22. Când am ieșit din mașină m-a izbit un val de răcoare, ce mi-a adus aminte că saldalutele și fusta mea de București nu prea se împacă bine cu muntele. Prea multă piele de care să se lipească frigul :)). Noroc cu gazda, extreme de ospitalieră, care ne-a servit cu un păhăruț de țuică pentru încălzire și o porție de clătite ….delicioaseee! Miam miam miam!
Micul pahar de tărie a avut efect de somnifer instant. Ne-am lins pe degete, spălat pe dinți și hai la somn, că mâine ne așteaptă un traseu lung și o oră matinală de trezit. Waaaa ….Noapte .. bună . Sforrrrr …Sforrrrr …….
A doua zi
Am reușit performanța de a mă trezi înainte de ceasul deșteptător, deîndată ce soarele a pătruns în vale și apoi prin ferestre, în cabană. Mmmmm, și ce aș mai fi dormit un pic, scufundată în plapumă! Nasul meu indică o temperatură ambiantă destul de racoroasă, nu vreau să ies afară, la frig …. Mai moțăi un pic, poate ne da trezirea altcineva! Aaa, stai, că eu trebuie să dau trezirea – că organizator, că doar am zis că le fac pe toate. Pfuai, asta trebuia să o deleg :)))
Afară este un pic înnorat și umed, se vede că a plouat azi noapte. Să sperăm că e singura repriza de udătură de care o să aibă parte Pământul până la lăsarea serii, traseul s-ar complica și s-ar lungi dacă ar mai ploua încă o data, mai ales spre final. O să îmi iau și hainele impermeabile la mine, că să mă simț liniștită, și dacă începe cerul să plângă …nu pot spune că nu am acumulat experiență turele trecute 🙂
 |
| Gasca inainte de inceputul traseului |
Am plecat în traseu în jurul orei 8, un pic mai târziu decât estimasem eu. Înaintam încet pe traseul de cruce albastră, înspre Poienile Paltinului. De undeva de sus, o turmă de oi ne fixa cu privirea extrem de atent, să vadă unde mergem, parcă certându-ne că le-am invadat teritoriul.
– Ceeehe fhaaaceţi aici? E lhooocul nostru! Vhaaaaaalea!
Nup, nu încă Valea. Deocamdată suntem la deal, urcăm încet. Vaaalea o să fie mai încolo, când coborâm în poieni. Până atunci, profit de lejeritatea traseului să discut cu oamenii abia cunoscuți. Îl ascultam fascinată pe Marian cum povestea de vechile lui ture muntomanesti și planurile de patru miari din vara asta. Uuu, interesant! Îmi dă idei pentru anii viitori 🙂
S-a simțit imediat când am ajuns în creastă – ne-a izbit un vânt puternic și rece, ce ne-a făcut pe toți să ne scoatem windstopper-ele. Abia după echipare mi-am putut roți privirea în jur și să admir frumusețea Făgăraşilor – era senin și se vedea totul că în palmă: căldarea, vârful Lespezi, Colțul Caltunului undeva mai în spate, pitit, iar sus, cocoțat la loc de cinste – Refugiul Călțun. E prima dată când reușesc să îl văd, și asta deoarece când am fost anul trecut, în februarie, era complet îngropat sub zăpadă. Deci acolo trebuie să ajungem ….aha… Și că să ajungem acolo trebuie să coborâm toaaaata valea și să urcăm din nou …Mdaa….Well, asta e calea ce-am ales-o! La drum cu noi!
Coborârea în Poienile Paltinului este un pic abruptă și trebuie avută un pic mai multă grijă. Nu că mine, care cu gândurile aiurea, m-am împiedicat și mi-am lăsat genunchiul să facă full contct cu un bolovan de pe margine. “Vanataie!” E primul gând care mi-a venit în căpșor. O să am aminitire 🙂
Traseul din Căldări ne poartă pe lângă multe râuri și pârâiașe. Mergem relaxați, fiecare în ritmul lui, bucurându-ne de vremea extrem de frumoasă de afară și de liniștea muntelui. Suntem doar noi pe traseul asta și e așa de bineeee! La un moment dat, când am constatat că suntem dispersați în toată caldaria și am făcut un mic popas, să ne strângem cu toții. Un pic de ciocolată, niște biscuiți, apa proaspătă de izvor …. Și să reluăm drumul!
 |
| El e Misu si a venit cu noi pe traseu :))) |
Urcușul din Căldări spre Lacul Călțun este treptat. Prima parte este o porțiune de traseu se șerpuiește prin jnepeniș și vegetație, plină de bolovani din ce în ce mai mari – asta până se înconjoară un versant. De acolo traseul coboară brusc, pe o potecă plină de pietre , până în vale, de unde se începe urcușul final până la lac. Nu este greu, însă este un pic solicitant și trebuie avut grijă unde se pune piciorul, să nu se dizloce o piatră și să o ia la vale. În rest este foarte plăcut, iar panoramele oferite sunt superbe – doar suntem la peste 2.000m! Se vede clar Vârful Lespezi și fratele lui, Colțul Caltunului, iar undeva în depărtare se ghicește Vârful Negoiu. Și cât mai e de de mers până la el – o groază!
Trecem de una din puținele limbi de zăpadă întâlnite, facem din nou un mic popas și începem să urcăm porțiunea finală, până la lac. Pe măsură ce înaintăm, norii au început să se joace lângă noi, să învăluie și să descopere pereții de stâncă învecinați, că într-un dans misterios căruia nu îi ghiceam ritmul. Coborau din ce în ce mai jos, până când ne-au cuprins și pe noi. Acum pot spune că sunt cu capul în nori … La propriu :)))
A durat destul de puțin până am făcut cunoștință cu Lacul Călțun, și implicit cu refugiul aflat pe malul acestuia. Un ochi frumos de apă, flancat între pereți înalți de stâncă, ale cărui ape sunt mângâiate de vânturile de creastă ce se coboară până aici, să se răcorească. De departe părea mai întunecat, însă de aproape are niște nuanțe extreme de frumoase de albastru și turcoaz – sau poate am fost eu mai norocoasă și am prins razele soarelui la unghiul potrivit pe luciul apei? Priveam hipnotizată unduirile vântului pe oglinda lacului și zâmbeam … într-adevăr e frumos aici 🙂
 |
| Apele frumoase ale Lacului Caltun |
 |
| Lacul Caltun – panorama din 6 cadre |
Am făcut o pauză mai lungă, să luăm prânzul.Ne-am cuibărit cu totul în refugiu și fiecare a scos ce avea mai bun prin rucsac, bunătăți ce au dispărut aproape imediat, la cât de hămesiți eram. Prin ușa larg deschisă se zărea, cocoțat pe coama unui deal, noul refugiu de la Călțun, ce este aproape finalizat. Are formă de OZN cu antenă (cum îmi place mie să spun), și am înțeles că intrarea se poate face și pe deasupra (adică prin antenă), pentru situațiile hibernale în care acesta este îngropat sub zăpadă. Poate, dacă vin la iarnă, pe acesta reușesc să îl găsesc :))
Traseul ocolește lacul prin dreapta și începe să urce susținut către Portița Călţunului, loc din care ni se deschide altă panoramă – în spate, Lacul Călțun, mic cât o perlă neagră, străjuit de Vf Lăiţel și Colțul Caltunului, iar în față – o vale laaargă, flancată de un perete de stâncă înalt și colțuros, în care recunosc Negoiu. Aha, deci până acolo mai avem de urcat astăzi. Și mai avem ceva de mers, deoarece traseul șerpuiește ocolit, prin spatele peretelui pe care noi îl vedem. Eh, mult am făcut, mult a rămas!
Traversăm valea pe curbă de nivel, fiind atenți mai ales în porțiunile de zăpadă înghețată pe care le întâlnim, care sunt destul de dese și destul de late. O dată trecuți de ele, începem urcușul ușor către zona de începere a Strungilor. Încă nu știm cine pe unde vrea să o ia, discuția de la refugiu a fost că ne decidem la fața locului cine vrea să meargă pe Strunga Dracului și cine pe Strunga Doamnei. Având însă în vedere că deja suntem un pic în întârziere față de ceea ce ne-am propus și că unii oameni merg destul de încet, am decis majoritatea să o luăm pe Strunga Doamnei. Au fost însă câțiva temerari care au vrut să se aventureze și pe Strunga Dracului – cei care se simțeau mai aventuroși. Eu am preferat să nu, vreau să am picioarele întregi și nezgâriate pentru plecarea în Alpi :))
Strunga Doamnei este simplă, cu porțiuni de lanț de care e nevoie, din când în când , să ne ajutăm. Și destul de scurtă, așa că ieșim foarte repede în șa, de partea cealaltă a muntelui. În fața noastră, cu vârful acoperit de nori, ne făcea cu ochiul Vârful Lespezi. Eh, o să ajungem noi și acolo, cât de curând! Până atunci avem de continuat traseul către fratele lui mai mare, așa că purcedem ușurel pe poteca ce străbate curba de nivel. Țineam minte porțiunea asta de acum 3 ani și știam că ultima parte, exact înainte de a ajunge pe vârf, devine mai dificilă. Și așa și este! Suntem nevoiți să încetinim un pic ritmul, atât datorită potecii ce parcă insistă să se rupă în mii de bolovani, cât și limbilor de zăpadă care au apărut parcă de nicăieri. Fără porțiuni de lanțuri sau sprijin, înaintarea trebuia făcută (din nou!) cu multă grijă și atenție. Pe principiul “Încet și bine, maică, încet și bine!” :))
Un ultim set de pași … și am ajuns pe vârf. Îmi așez rucsacul undeva unde găsesc un loc liber și mă trântesc și eu alături de el. Am ajuns …… Și deși ar trebui să mă bucur pentru reușită, amân un pic momentul pentru a-mi recăpăta suflul și a mă odihni. Urcarea a fost sustinutam iar traseul până aici lung și solicitant, așa că sunt fericită că pot stă în loc câteva minute, într-un loc cu o panoramă spectaculoasă. Și încet-încet, pe măsură ce oboseala începea să se risipească, un zâmbet larg mi s-a întipărit pe față …. Am ajuns! Yay!
E foarte multă lume aici, poate mult prea multă pentru cel de-al doilea cel mai înalt vârf din România. De-abia dacă ai unde să stai! A fost o adevărată aventură să reușim să facem câteva fotografii individuale sau de grup. Am avut norocul să găsim un mănunchi de baloare colorate și le-am integrat și pe ele în ședința foto. Era o atmosferă de circ și veselie la noi :)))
Am poposit cam jumătate de oră în vârf, suficient cât să ne odihnim și să ne încărcăm bateriile pentru drumul de întoarcere. Și o luăm cu toții la vale, fericiți și mulțumiți că am reușit să ne atingem jumătate din obiectiv. Dap, doar jumătate. Cealaltă jumătate este să ne întoarcem cu toții întregi, teferi și sănătoși la locul de cazare. Așa că hai 🙂 !
 |
| Panorama de pe Negoiu |
 |
| Panorama de pe Negoiu |
Una din limbile de zăpadă de sub vârful Negoiu cobora tocmai în vale. Și era și destul de lată. Așa că ce idee (tranzită și nebunească) ne-a venit? Hai să ne dăm! Mai scurtăm din traseu și ne și distrăm! Primul care a încercat a fost John, care nu a estimat exact oprirea și a nimerit cu picioarele în bolovănişul de lângă potecă . Uuuuuu, asta cred că a durut! A doua (și ultima) am fost eu.
Geronimoooooooo!
Am alunecat mai repede decât mă așteptam și a fost un moment în care am simțit că pierd controlul. Pietrișul și bolovănişul se apropiau repede, așa că mi-am pus toată concentrarea în redresare și frânare. Și am reușit! M-am oprit exact la timp, unde doream să mă opresc, la mai puțin de un metru de poteca. Mai vreaaaaaau! Dacă era zăpadă până jos, probabil că mă dădeam :))
Observație: Sub nici o formă nu încercați ceea ce am făcut eu, decât în situația în care sunteți siguri, dar ABSOLUT siguri că vă puteți opri în timp util și aveți încredere 101% în voi și echipamentul vostru! Orice coborâre de acest gen are un anumit grad de risc, de care trebuie să fiți perfect conștienți. So kids, don’t try this anywhere 🙂 !
Mica mea distracție a avut consecințe imediate: aveam zăpadă peste tot – sub geacă, în bocanci, în parazăpezi, sub rucsac – și mâinile îmi erau complet amorțite, de-abia dacă îmi mai simțeam degetele. Am început să le mișc, să le masez ușor, astfel încât circulația să revină la normal. Dar de unde! Degetele tot amorțite au rămas, de parcă erau constant expuse la frig. Brrrrr! Sper să îmi treacă senzația cât de curând, e ciudat să ții bățul de trekking și să nu fii pe deplin conștient de cum îl ții :))
 |
| John… si topoganulde zapada :)))) |
Coborâm tot prin Strunga Doamnei și ne croim drumul către Portița Călţunului. De acolo privim în zare către Lăiţel – pe acolo discutasem să ne întoarcem. Ne uităm însă la ceas și la noi – ce Lăiţel? Nu mai are nimeni energia de încă o urcare! Plus că unii membri ai grupului merg extrem de încet, datorită oboselii acumulate. Am decis de comun acord să ne luăm “La revedere” de la Lăiţel azi, îl vom vizita cu altă ocazie, și să ne continuăm traseul tot prin Căldările Paltinului. Știm la ce să ne așteptăm și majoritatea este de coborâre, ceea ce ne avantajează mușchii noștri obosiți. A, și un alt motiv invocat de noi – mâine vrem să facem Vanatarea lui Buteanu, hai să nu ne consumăm toate resursele de energie de azi, să mai păstrăm câteva și pentru tura de mâine, chiar dacă nu este așa de lungă. Deci …. în jos!
 |
| Panorama – Lacul Caltun si Vf Laitel |
Ultimul popas l-am făcut la Lacul Călțun, să așteptăm 4 membri ai grupului care mergeau ceva mai greu. Încă nu știm exact care e motivul – oboseala acumulată sau (deși sper să nu!) accidentare. Am stat mai bine de o oră, până când i-am văzut apărând în Portiță. Au coborât extreme de încet până la noi, și atunci am aflat cauza – două fețe au bătături, dintre care una este mai grav. Are bocanci noi și asta este prima tură montană în care îi folosește. Și sunt și cu jumătate de număr mai mici. Combinația “perfectă”! Bine că aveam fiecare la noi plasturi, am peticit rănile și să sperăm că totul este ok! Măcar până ajungem la refugiu!
 |
| Panorama din 4 cadre – Lacul Caltun |
 |
| Pozand pozarul ce pozeaza poze |
Plecarea de la lacul Călțun a fost în jur de oră 19. Știam că mai avem aproximativ 3 ore de lumină și sperăm din tot suflețelul meu că vom ajunge cu ultimele raze de soare înapoi. Eh, dar de unde! Se pare că rănile fetelor au fost ceva mai serioase decât de așteptam, deoarece am mers foaaaaaaarte încet. Lucru care pe mine mă înnebunește. De felul meu sunt foarte rapidă, îmi place să fac lucrurile în viteză, iar coborârea asta cu încetinitorul .. ei bine, mi-a pus toți nervii la încercare și la întins. Nu puteam nici să o iau înainte, că organizator al turei mi-am asumat (inconștient) responsabilitatea morală ca toți oamenii vor ajunge cu bine înapoi. Așa că stăteam în spate, punând un pas înaintea celuilalt, numărând secundele dintre pași. Trebuia să îi ocup mintea cu ceva, orice, că să nu mă mai gândesc la situație.
Am găsit și o parte bună în tot mersul ăsta cu încetinitorul: timp suficient să admir apusul de soare. Am avut parte de un apus aprins, ce a colorat toată valea într-o nuanță blândă de lumină. Parcă cineva pictase aerul, crestele, iarba, norii și pământul în roz! O fi vreun semn, să-mi pun ochelarii cu optimism încorporat 🙂
Am ajuns în Căldările Paltinului în jur de ora 21:30. Mai avem aproape o oră de lumină și o ditamai panta de urcat. Ok, am renunțat la dorința de a ajunge pe lumină la refugiu. Măcar panta asta să o urcăm pe lumină! Avem cu toții frontale, dar e mult mai simplu pe lumină, pentru toți! Mai ales pentru cei accidentați!
Nu a fost să fie. Ultimele raze de soare au dispărut când noi eram pe la jumătatea pantei. Pentru o scurtă perioadă de timp am putut merge fără frontale, aveam ochii obișnuiți cu întunericul. Când însă noaptea s-a coborât de tot a fost nevoie să aprindem luminile, deja nu se mai putea ghici poteca sau marcajul. Unul dintre noi mergea în față, să caute drumul bun, după care îi aștepta pe ceilalți. Care veneau încet, încet….
Tot mersul ăsta cătinel-cătinel a avut efect și asupra mea …. A început să mă doară puternic tendonul din spatele genunchiului drept. Și știu durerea – crește treptat, treptat, până când nu mai pot utiliza piciorul. Nu are rost să pun fașă elastică, deoarece nu are nici un efect. Grrrreat, am intrat și eu în rândul celor accidentați! Trei, Doamne, și toate femei! Îmi venea să fac haz de necaz de situație :))
Simt că a durat o eternitate până am părăsite Căldările. Dar am ajuns, într-un final! Afară e beznă totală, nu se ghicesc nici măcar luminițele de pe Transfăgărășan. Stăm un pic să ne tragem sufletul și să ne odihnim, după care o luăm la fel de încet spre refugiu. Nu mai contează foamea din stomac, nu mai contează că îmi e sete, parcă nici durerea ascuțită din tendon nu mai contează – tot ce vreau este să mă văd ajunsă!
Și am ajunsa … Dar cu ce efort! Durerea s-a accentuat și spre final de-abia dacă mai puteam să mișc piciorul sau să calc în el. Mă mișcam cu mare dificultate, încercând să nu îl solicit prea mult. În fața mea, colega cea mai accidentată pășea și ea la fel de atent, adunându-și ultimele puteri.
– Uite, doar până acolo trebuie să mai mergem, și am ajuns!
Încercau prietenii să ne motiveze. Dar era ciudat … cu cât mergeam, cu atât luminițele rămâneau pe loc, în loc să se apropie. Le mai pierdeam uneori din raza vizuală, când se ascundeau după o stâncă, iar când reapăreau erau tot acolo, parcă la aceaasi distanță ca acum 10 minute. Practic am avut senzația că o oră am mers degeaba, că nu am avansat deloc, deși oboseala și durerea spuneau altceva. Grrr, mrrrr …. Au!
Am pus piciorul în refugiu o dată cu primele minute ale zilei de duminică. Mi-am aruncat rucsacul și m-am întins pe o bancă, cu piciorul la orizontală .. gata, am ajuns! Mă uit la ceas și fac un calcul … 16 ore. Atât a durat tura asta. Mi-am depăşit propriul record de cea mai lungă tură făcută vreodată pe munte! Iar precendentul record a fost stabilit .. culmea, prima dată când am fost pe Negoiu! E ceva cu vârful ăsta :)))
Nu mai are nici unul energie să meargă mâine azi pe Vânătarea lui Buteanu. Iar eu una nici nu mai pot – tendonul meu suprasolicitat mă obligă să stau cumințică. Din trei vârfuri pe care ni le propusesem tura asta, am reușit să atingem doar unul. Pe cel mai înalt. Dar hei, am făcut o tură de 16 ore, tot e ceva 🙂
Detalii tehnice:
Harta traseului:
Traseul pe Google Earth:
Elevația traseului:
Traseul București-Refugiul Bâlea Tunel pe Google Maps:
Bine de ştiut:
Noi ne-am cazat la refugiul Bâlea Tunel, un loc extrem de primitor. Locul are cabanier, și dacă vreți să vă petreceți aici weekendul este nevoie de rezervare. Cabanierul este super de treabă, ospitalier și primitor.
Refugiul dispune de un antreu, toaletă interioară, o sală de mese cu șemineu ce poate acomoda lejer 20-25 de persoane, bucătărie și două dormitoare cu paturi supraetejate.
Există generator,ce funcționează mai mult seara. Există și prize unde vă puteți încărca telefoanele/alte device-uri.
Costul cazării este de 25 RON/noapte.
De la refugiu puteți cumpăra băuturi racoritare/bere/vișinată/vin, iar dacă vorbiți cu cabanierul înainte puteți să comandați și mâncare. Noi am spus cam ce am vrea să mâncăm și numărul de porții.
Prețuri estimative:
– Cafea: 4 lei
– Ceai: 2 lei
– O porţie de mâncare cu friptură şi salată: 14-17 lei
– O ciorbă: 6-7 lei
– Bere/suc la 0.5L: 5 lei
– Mic dejun (cârnăciori, oua prăjite/omletă, caşcaval, legume): 15 lei
Postări asemanătoare
Vf. Postăvaru cu plecare din Brașov – tură de o zi
septembrie 14, 2024
Mini-vacanță în Ardeal, ziua 3 – circuit Piatra Secuiului
septembrie 13, 2024
