Aniversare și cântec! – ziua2 – Plimbare pe Vf Ciucaș și Șaua Tigăilor

* Prima parte a poveştii o puteți lectura aici *

Nu am dormit mai deloc. Mă tot foiam de pe o parte pe alta, încercând să găsesc o poziție cât mai confortabilă și cât mai călduroasă. Pentru că îmi era frig – și nu orice tip de frig! Unul persistent, pătrunzător, lipit cu super glue. Ziceai că dorm cu picioarele și spatele în congelator! Am încercat să mai pun o pereche de șosete, să îmi pun o bluză înnodată la spate, să mă bag cu totul în sacul de dormit – nuop, pare că nimic nu funcționează! Brrr, brrr …

Eram trează când Picco a intrat în cort. Cum să fiu altfel, când până și Moș Ene era înghețat? Am așteptat până s-a băgat în sac, după care îngân, cu voce aproape stinsă:

–Picco, mmmmmmmi-e frrrrig!

 ____________________________________________________________

Vf Ciucas – Saua Tigailor – Cabana Ciucas (marcaj bandă şi cruce roşie, durată aproximativă 1h 50 min, lungime traseu 5 km)

Altitudine minimă/maximă: 1.625m (Valea Berii) / 1.954  m (Vf Ciucaş)

A fost un gentleman și m-a lăsat să bag picioarele și sacul meu sub sacul lui, în speranța că o dată și o dată se va topi și blocul de gheață pe care îl simțeam acolo, și m-a luat în brațe. Mmmmm, parcă așa e mai bine! Cel puțin pentru mine, că el era cu o mână afară din sac, să mă țină. În câteva minute i s-a făcut și lui frig (uof! Dar mă bucur că nu e doar impresia mea că e chiar rece aici!) și propune să aprindem primusul în cort, să încălzim un pic (aviz!Recomand procedura doar dacă sunteți perfect treji, fără somn sau grade de alcool la purtător!). Ne punem frontalele…. și cu ocazia asta am putut să văd și unul din motivele pentru care frigul intră în oase și nu mai ieșea: tenta cortului și sacul meu de dormit erau ude! Mai ales în zona lombară, acolo unde simțeam cea mai mare concentrație de răcoare. Aham …. așa m-am convins pe bune că degeaba am sac de dormit super călduros … umezeala e kriptonita oricăror grade de confort :)))

 

 În 5 minute era super bine și cald, ceea ce ne-a dat curajul să reluăm procesul de adormire. Și … da, este incomparabil mai ok decât la început! Să încercam să adormim mai repede, până când nu ne apucă din nou frigul. Somn ușor … și rapid  :))))

 

 

Când ne-am trezit noi soarele era demult pe cer, se putea ghici cu imensul val de lumină ce trecea prin cort … și extrem de cald! Parcă trecusem de la Polul Nord la Ecuator într-o singură noapte! Am ieșit amândoi din sacii de dormit și am deschis ușa cortului … pfuai, câtă lumină! Și câte grade cu plus sunt afară, zici că a venit vara, nu alta! Ce nu aș fi dat eu pentru un strop din această caniculă acum câteva ore :)))

 

Mângâiați de soarele plăcut, Picco pune de o cafea și eu mă apuc să pregătesc masa. Ne așezam amândoi la ușa cortului și ne răsfățam cu un mic dejun copios, în râsete și zâmbete. Avem multe calorii de recuperat, la cât am tremurat azi-noapte :))) Plus că avem nevoie de energie pentru Ciucaș, vrem să pornim și astăzi să facem traseu. Bine, bine, plimbărică! La valoarea noastră :))

L-am cooptat și pe George și ne-am pus în mișcare undeva în jurul orei 10. Plimbărică am spus? Păi plimbărică a fost! Am reluat spusul poveștilor de ziua trecută, în timp ce pașii ne purtau aproape singuri pe un traseu deja arhi-cunoscut. Aproape că nici nu mai e nevoie de indicatoare – de parcă ar fi și așa multe trasee pe aici :)))

Am rămas surprinși să nu mai  găsim zăpadă în spintecătură de la jumătatea traseului, anul trecut am încins o bulgareala pe cinste în locul ăsta. Trecem ușor de zona mai accidentată, mai urcăm un pic, cotim spre stânga … și gataa, am ajuns, în mai puțin de o oră! Pentru a câtă oară aici? Cine mai știe, ce contează :)))? Suntem la munte, la înălțime, e senin și ne-am atins țelul pe ziua de azi … e tot ce contează 🙂

 

Pe vârf era destul de aglomerat – și m-am bucurat să văd inclusiv familii cu copii de 6-7 ani, ba chiar și un tată cu o fetiță extrem de drăguță într-un rucsac port-bebe.  ÎI auzeam cum povesteau între ei, observau că celor mici le place să facă trasee și se gândeau unde să îi mai ducă în vara asta. Habar nu aveți cât am putut să mă bucur la auzul acestor discuții! Cât timp există părinți că ei, există și speranța pentru o generație tânără și responsabilă de viitori munțomani, oameni care să ducă iubirea de munte și de trasee mai departe 🙂

Ne-am odihnit în liniște o jumătate de oră, tolăniți pe o mică porțiune din vârf, observând toate poienile inaccesibile și făcând planuri despre cum putem ajunge acolo.  Am plecat doar la inimenta amenințare a norului negru și furios ce venea cu repeziciune dinspre Gropșoarele. Dacă e să ne prindă ploaia, măcar să ne ude mai spre baza muntelui 🙂 Facem repede fotografia de grup și îi dăm la vale, spre  Șaua Tigăilor, povestind câte în lună și stele despre filme și cărțile după care au fost făcute, dezbătând relația carte tipărită vs Kindle sau spunând bancuri. Și Doamne, câte bancuri am spus :))) Picco știa din alea cu iepurașul, iar eu pe cele cu Convenția Internațională de …. Ce vreți voi. Când ne apucă pe amândoi hăhăiala, se uitatu toți trecătorii de noi, parcă eram posedați de Zeul Hilarului :))))

Eram aproape de ultima șa din traseu, când trecem pe lângă un grup de drumeți ce stăteau la masă. Am dat binețe, am urat poftă bună și am dat să trec mai departe. Când aud o voce din spatele meu:

– Cati Visinescu?

 Știam că sunt cunoscută, dar nici chiar așa de cunoscută :)))

– Da, eu sunt!

Oamenii au venit, au dat mâna cu mine, mi-au urat la mulți ani (băăă, deci  sunt așa de emoționată! Se vede oare că am bujori de culoarea rhododendronului în obraji? Îmi tremură mâna :)))?) și chiar ne-au poftit la masă! Și deși mi s-a mai întâmplat să mă recunoască lumea pe stradă sau pe munte, este prima dată când cineva mă invită să mă așez alături de ei și să împartă bunătățile lor cu mine. Mă simt așa de specială! Waaaa 😀

Multumesc pentru tot, dragilor :D!

Am fost serviți cu prăjituri de casă și cu o casoletă de cireșe de toate culorile. Miaaaam, deci a fost atât de bun și de neașteptat! Mai vreau, mai vreau, mai vreau 🙂

De acolo drumul până la corturi drumul a fost piece of … homemade cake :))) am ajuns exact la timp, norișorul cel mare și negru începuse să își scuture umerii (poate de oftică, el nu am mâncat bunătăți  🙂 ). Am strâns repede corturile și i-am dat la vale, conștienti fiind că ar fi ok să ajungem la mașină înainte că norul să înceapă să plângă de ciudă. Auzeam în fundal tunetele cum se apropie din ce în ce mai tare, și asta ne motiva sa mergem mai repede .. și mai repede… și mai repede! Am ajuns la mașină în timp util – la 3 minute după ce am pornit noi a început o ploaie mocăneasca și deasă, că cernută prin sită. Pfuai, se pare că ne-a mai rămas ceva noroc de ieri, și o să ajungem acasă uscați:)!

 

Înainte de București am făcut un popas la ai mei – să îi văd  și să ne delectăm cu cea mai bună ciorbă, făcută cu dragoste de către părinții mei. Că doar unde se mănâncă cel mai bine, dacă nu acasă? La plecare am primit fiecare câte o bucată de plăcintă de dovleac, proaspăt scoasă din cuptor, pe care am pus-o la fanta de aer condiționat a mașinii, cu aerul dat tare, să se răcească – așa de poftă ne era la toți :)))))) Și da, a fost extraordinarăăăăăăă 😀

    

Detalii tehnice: