Spania si Maroc – ziua 2 – de la mare la (mare) altitudine

Trezire șoc în jur de ora 06:30, după mai puțin de 5 ore de somn. Încep bine concediul, cu o mini-oboseală la pachet. Numai bună de lăsat pe unde mergem :)))

Aveam nevoie de un impuls, un imbold, ceva să mă facă să mă trezesc repede. Ah, un pic de frig – funcționează întotdeauna! Așa că mă cobor din pat și ies pe balconul camerei, unde mi se zbârlește brusc părul de pe mâini și mi se deschid ochii cât cepele – se vede marea! Am panoramă cu apă de la balconul camerei! Gata, sunt cea mai trează :)))

  ____________________________________________________________

Ne-am făcut repede bagajele și am coborât la micul dejun, pe care l-am devorat în doi timpi și trei mișcări. Și asta pentru că e musai să mergem să ne cumpărăm niște mâncare pentru traseul de astăzi – mergem în Sierra Nevada, yaaay! Munte, munte, munte! Abia aștept :D!

Am plecat cu gașca în căutarea unui supermarket. Acum îmi pare bine că am explorat un pic aseară – știm deja zona și pe unde să căutăm. Am găsit repede un magazin, am făcut repede cumpărăturile cu ceea ce considerăm noi de cuviință că avem nevoie – și descoperim că mai e jumătate de oră până să plecăm. Ce putem să facem? Păi … hai să dăm o tură pe plajă, tot suntem aproape!

Mediterana e la fel de frumoasă pe lumină cât e pe întuneric. Deși era destul de dimineață, plaja era deja plină de oameni care își plimbau câinii sau ieșiseră la alergat. Noi eram cam singurii care ne plimbam la pas domol, admirând și bucurându-ne de soare. Yaaay, am ajuns la mare încă o dată 🙂

Plecarea spre munte a fost undeva în jur de ora 09. Am făcut coloană de mașini și ne-am așternut la drum, conștienți fiind că avem mult de mers până la Parcul Național Sierra Nedava, locul de început al traseului nostru montan. Avem însă noroc că peisajul nu este deloc monoton – mare, căsuțe frumoase, munte, vegetație, baraje imense și tuneluri – aveai ce să faci că să nu te plictisești! Mai făceam pauze din când în când, pentru dezmorțire, moment în care ne trozneam toate oasele și ne bucuram de soarele cald ca niște șopârlițe ieșite din hibernare. Aaah, ce bine e la căldură 😀

Trecem prin satele Pampaneira și Bubion (Pampon și Bubico – mai ușor de reținut :))) ), lăsăm în urmă satul abandonat Capileira (din spusele Dianei este cel mai înalt sat abandonat din Europa) și ajungem la destinația finală a zilei de astăzi – centrala Poqueira. Parcam mașinile și hai! Începe să îți faci rucsacul! O să lăsăm bagajele mari în mașini, să nu ne mai cărăm cu ele până sus, iar pe traseu vom lua doar rucsaceii mici, de tură. E mai ferit aici, așa ca să sperăm că vom găsi mașinile și bagajele intacte la întoarcere. Dacă nu … mergem cu hainele de munte în deșert. Ce, ei nu au munți (de nisip) :)))) ?

Trecem podul peste râul de la Hidrocentrală și începem să urcăm un pic mai susținut, pe un traseu în zig-zag. Avem poteca bătută și extrem de vizibilă, aproape că nici nu mai este nevoie de marcaj. Și că tot vorbim de marcaj, aici e total diferit – discuri metalice, cu o bandă galbenă și o bandă albă, în jurul unor stâlpi de lemn. Sunt destul de rare (gen unul la câteva sute de metri), însă nu prea ai cum să te pierzi pe  aici, la cât de clar este delimitat drumul 🙂

Eu trăiam cu impresia că Sierra Nevada sunt niște munți aspri și colțuroși, neprimitori, un fel de plantație de Colții Morarului. Dar de unde! Lini și domoi, cam așa … cam ca pe la noi. Foarte multă stâncăraie, într-adevăr, însă potecile largi șerpuiesc pe platouri la fel de întinse. Traseul nu este greu, pantele sunt acceptabile- chiar familiare, aș putea adăuga. Ca o plimbare lungă și relaxantă 🙂

Avem noroc de o vreme cu cer acoperit, astfel încât urcușul nu ne este îngreunat de prea mult soare sau căldură. Mergeam cu toții înșirați, că mergelele spaniole pe ață, fiecare vorbind de ale lui. Eu mai alergam de colo-colo, când în față, când în spate, să mai surprind câteva cadre cu oamenii, cu peisajul, cu fauna sau cu orice altceva îmi mai capta atenția. Eram într-un continuu du-te vino, încât la un moment dat credeam ca o să fac traseul de vreo 2 ori în același timp :)))

La un moment dat am rămas un pic mai în spate (adică nu se mai vedea aproape nimeni :)))!) și după ce am imortalizat peisajul întârzierii mele i-am dat tare, să îi ajung pe ceilalți. Nu a trebuit să fac decât câțiva pași, după o curbă, și i-am văzut pe toți stând în mijlocul potecii, cu ochii ațintiți asupra dealului vecin. Curioasă, mă uit și eu – în afară de o cascadă luuuungă de (aproape) sus până jos, în vale, nu mai era nimic care să îmi atragă atenția. Mă  apropii de colegi și întreb:

  – Aaaaahm, la ce ne uităm?

 – Uite, porci mistreți, acolo sus!

Recunosc că am făcut eforturi imense să disting câteva pete maro în camuflajul verde-maron al dealului. Noroc ca animăluțele se mișcau, altfel m-ar fi prins noaptea, stând să caut micile vietăţi cu colți. Dar da, erau porci mistreți! O familie chiar – mama porc, tata porc și cei trei purceluși, ce zburdau voioși către vale, în căutarea apei. Mă bucur că erau așa de departe de noi, așa i-am putut observa în liniște, fără că ei să se sperie de noi și noi de ei. Nu mi-ar fi dorit să mă întâlnesc cu unul chiar în potecă – la cât de agresivi și răi am auzit că sunt, cred că deveneam cu toții popice, iar el minge de … blană și colți :)))

Am rămas plăcut impresionată de podurile din zonă – sunt construite din piatră, cu grijă și migală, și se unduiesc foarte frumos peste rău. Cineva chiar are grijă de traseul ăsta! Și mi-au mai plăcut  adăposturile de vânt, la fel, construite din bolovani puși cu migală unul peste altul. La ei adăposturile au doar pereți, fără acoperiș – ceea ce înseamnă că îți bagi cortul în adăpost, pe tine în cort, și te rogi să nu îi dea cu grindină sau ploaie de meteoriți. În rest vântul poate să bată, e ok :)))

Am făcut un popas mai lung lângă o stână, de unde eu am estimat ca mai avem de făcut cam o treime de traseu. Ne-am odihnit, am mâncat ceva bun ( a se înțelege dulce, cu multe calorii zaharoase) și am admirat peisajul care se deschidea în fața noastră. De acolo venim noi, din vale! Și mergem … eh, încă nu se vede refugiul, mai avem de mers! Hai sus, rucsacele la purtător și pașii la numărătoare! Un, doi … aaah, de fapt, uno, dos, tres ….

Într-adevăr, nu am mai făcut mult până la refugiu. A apărut dintr-o dată, la capătul potecii, și mai aveam de mers aproximativ 10 minute în pas lejer până la el.  Hoo-ray, am ajuns! Nu că am fi fost cine știe ce obosiți, dar … hei, suntem în vacanță. Și în vacanță se mai și stă :)))

Refugiul (ei spun refugiu la ce spunem noi cabană) are anumite reguli, așa că nu am avut voie să intrăm  cu bocancii. Cum se spune pe la noi, nu intri cu bocancii în cabana omului :))) I-am pus pe toți în raft, ne-am luat papuci roz sau portocalii (după preferințe!) și ne-am cazat. Dormitoarele sunt la etaj, la fel și rafturile în care ne vom pune lucrurile personale – raft închis cu cheița. E prima dată când văd lucrul asta la un refugiu montan și e super ok – ai raftul tău și nimeni nu poate umbla în el 🙂

Eh, și de acum … leneveală de voie! Noi am stat în sala de mese și am vorbit vrute și nevrute – ca doar avem timp! Octav a descoperit ciocolată caldă de aici și a ridicat-o până în slăvi, așa că m-a făcut curioasă și mi-am luat și eu una. Și după prima gură … am mai ridicat-o și eu un pic :))) E într-adevăr super bună și aromată, se termină într-o secundă:)

La refugiu sunt 2 animale – un câine extrem de lătrăcios, dar prietenos, și o pisică foarte supărată, gen Grumpy Cat. Am încercat să îi fac câteva fotografii și în toate am suprins-o cu moacă de Don Corleone: “Are you pointing that camera at me?” Flocoasă și furioasă :)))))

Nu am stat foarte mult – mâine de dimineață ne trezim devreme pentru a plecă în traseu. Am luat de jos o revistă în spaniolă și am încercat să îmi mai exersez cititul. O literă, două litere, trei litere … aaaahm, deja mă ia somnul! Hai, noapte bună! Ne vedem mâine :D!

În sat nu aveți de unde să vă luați de mâncare pentru traseu. Vă recomand să luați merinde pentru drum înainte de a intra în parcul național – să fiți siguri că nu faceți foamea :)))

La centrală este loc suficient de parcare pentru 3-4 mașini, după pod, și tot cam atâtea înainte de pod.

Refugiul Poqueira e situat la altitudinea de 2.500 m, în munții Sierra Nevada. Este un refugiu mic și cochet, foarte primitor. Iată câteva informații utile, dacă ajungeți pe aici:

* La cazare vei primi o cheie și tag cu un număr. Acel număr are dublă semnificație: este în același timp numărul patului în care veți dormi, precum și numărul raftului alocat pentru lucrurile personale. Raftul este foarte încăpător – mie mi-a intrat lejer un rucsac înalt de 28l și bețele de trekking strânse. Puteam să încap și eu, dacă doream :))

Cheia

Rafturile de pe hol

* Cazarea la refugiu se face la etaj, în camere mari (de peste 20 de locuri), cu paturi supraetajate. Camerele comunică între ele la nivel superior (tavanul nu este până la acoperiș), deci dacă sforăie cineva în cameră vecină, o să se audă destul de bine. Mai bine să aveți cu voi și o pereche de dopuri de urechi, just in case :)))

o   Ceai, cafea, ciocolată caldă: 2 E

o   Apă minerală, 1.5L: 2 E

o   1 l de apă caldă: 2 E

o   Bere la 0.33 sau suc:2.5E

o   Tabletă de ciocolată 100g: 3 E

o   Mic dejun (tip bufet suedez): 5.5 E / 4.5 E pentru membrii cluburilor montane

o   Prânz/cină: 17 E/12 E pentru membrii cluburilor montane

o   Supă: 4 E

o   Pizza: 10 E

o   O porţie de felul 2: 8-12 E