Concediu 2018 – zilele 4,5 – schimbare de Alpi si insolatie
- decembrie 26, 2019
- by
- Visinescu Cati
Coborârea în Cervinia am făcut-o luând prima telecabină luată la urcare. Era o posibilitate să coborâm și această porțiune pe jos, doar că ar fi durat destul de mult – e numai la vale și cu rucsacii super grei pe care îi avem în spate, exista riscul să punem prea multă presiune pe genunchi. Și mai avem nevoie de ei 🙂 O dată ajunși în Cervinia, am petrecut jumătate de oră independent, făcând cumpărături pentru perioadele următoare. Eu am nevoie de o cremă de soare super bună – am reușit să mă ard în locuri în care nu credeam vreodată că o să pot avea arsuri – gen lobul urechii, pleoapă și sub sprânceană. Cum e posibil să te arzi sub sprănceană, când am avut buf-ul tras până aproape de ochelari, uneori chiar peste ochelari? Nebănuite sunt căile … soarelui 😀
Până la următorul loc de campare o să mergem cu autobuzele. Primul autobuz de care aveam nevoie vine la ora 14, deci avem cam o oră și așteptat în autogară. Am pus rucsacii pe banca din față, să aștepte ei autobuzul, și noi ne-am băgat în interior, pe scaune. Am reușit chiar să ațipesc un pic – m-am odihnit pentru ceea ce a urmat – o serie rapidă de alergat după autobuze, ia bagajul-pune bagajul-scoate bagajul. Și nu e așa de plăcut când ruscacul tău are 20 de kilograme și mai ai încă unul pe lângă el :))
Destinația finală a zilei de astăzi este camping-ul Pont Breuil, de la poalele Alpilor. Este un loc fantastic, foarte mare și verde, cu dușuri, magazine și restaurant, cu o vedere impresionantă asupra munților și un râu cu apă albă ce șerpuiește pe lângă. Aici o să campăm pentru două zile, înainte de marea mutare în Chamonix. Este supeeer 😀
Ne-am pus corturile și ne-am scos primus-urile, să facem ceva bun de mâncare, pe o masă din lateralul cortului. Știam că stând afară o să devin o țintă sigură pentru țânțari (nu știu de ce, dar aceste creaturi sugătoare de sânge mă văd că fiind irezistibilă), așa că înainte de a ieși din cort mi-am pus 2 plasturi anti-țânțari pe bluză. Nu unul, doi. În caz că unul nu își face treaba, să am protecție de rezervă. Am ieșit afară fericită, cu siguranța faptului că sunt protejată de înțepături. Dar de unde! În 10 minute am simțit cum începe să mă mănânce pielea. Și când mă uit pe umărul stâng …. Un ditamai mini-Dracula stătea pe mine. Exact. Pe. Plasture. Practic se hrănea stand pe ceea ce trebuia să îl prevină să se apropie de mine. Omg, asta nu e a bună :)) Am făcut cât mai repede mâncarea și m-am băgat în cort să mănânc. Asta că să nu hrănesc pe alții în timp ce mă hrănesc pe mine :))
Seară la dus mi-am dat seama de dimensiunea “dezastrului”. Toată partea superioară a corpului era roșie – fie de la înțepăturile de țânțari ( nu știu ce substanță injectează țânțarii de Alpi, însă sunt foarte alergică la ea), fie de la arsuri. Fața mea era mozaic de alb cu roșu, iar în jurul gâtului aveam o urmă circulară undeva pe la jumătatea distanței între cap și torace, ce semăna cu o rosătură de funie. Dap, foarte interesant :))) Înțepăturile mă mănâncă, aș vrea să mă scarpin pentru a scapă de senzație, însă dau peste zone arse și mă doare când le ating. Mirific =)))
Și pentru că Murphy e pe fază și o situație neplăcută rar vine fără însoțitor … seara mi-am dat seama că am făcut insolație. Aveam febră, frisoane, nu mă simțeam bine, iar stomacul meu refuză să păstreze mâncarea. Stăteam în cort, în sacul de dormit, tremuram de parcă eram băgată la 220 și totul se învârtea cu mine. Uuuuu, asta nu e plăcut! Sper să îmi revin până mâine, pentru a putea conținuă ascensiunea. Nu vreau să rămân la bază!
Ziua 05
Dimineața a venit fără prea mare îmbunătățire în starea mea fizică. Eram în continuare amețită, fără vlagă, cu o durere de cap surdă și o încetineala generală în mișcări. O să pot oare să urc, în starea în care sunt? Măcar până la cabana de sus, că de la vârf mi-am cam luat gândul. Ei bine, o să urc. Chiar dacă merg super încet, am o zi întreagă să ajung până acolo – și o să ajung! Cu pauze lungi și dese, plus o tonă de determinare 😀
Totul a fost ok până când am început să urcăm. Și urcuș simplu, pe cărare pietruită, lată, vizibilă. Abia dacă mă putea mișca! Parcă aveam rucsac de 100 kg în spate, greutăți la picioare și forță gravitațională crescuse de cel puțin … multe ori cu zero în coadă. Fiecare pas era conștient, făcut cu efort, calculat. În ritmul ăsta, cine știe cât o să îmi ia să ajung sus … însă o să ajung!
Ce m-a ajutat foarte mult în toată această epopee a traseului este peisajul. Devenea din ce în ce mai frumos, pe măsură ce urcam, iar vederea munților mă făcea să vreau să continui, să ajung până sus. De acolo mă descurc eu, însă până acolo … o să merg cu ochii în zare 🙂
Refugiul era super-aglomerat și populat. Plini de alpiniști de toate națiile, ce veniseră cu toții probabil pentru a același vârf – Gran Paradisio. O să fie ambuteiaj mâine pe traseu 🙂 Eu o să trag pe dreapta, am nevoie de super multă odihnă și ceva mâncare, să îmi revin. Până acum nu am mâncat mai nimic și abia spre seară stomacul meu a cooperat cu mine și am putut să îmbuc ceva. E bine, e semn de însănătoșire! Și acum … somn de voie. Oricât e nevoie. Mă fac eu bine 🙂
Postări asemanătoare
Insulele Feroe: hike Tjørnuvík – Saksun, ocol pe la Mýlingur
Insulele Feroe: hike între Oyndarjførður și Elduvík
