Dragoste la prima vedere – Vârful Vihren (2.914 m), Munții Pirin, Bulgaria

Prima parte a aventurii o puteţi citi aici.

Dimineaţăăăăăă! Încă nu știu dacă este bună sau nu, vreau să vă mai întâi cum se prezintă vremea. Mă dau jos din pat și arunc un ochi afară ….  e senin! Senin cât cuprinde! Yu-huuu! O să avem vreme bună pe vârf!

Îi trezesc pe băieți, dornică fiind să plecăm cât mai repede pe traseu. Ne pregătim bagajele, mâncăm un mic dejun copios (nici nu ai cum altfel dacă mănânci la Banderitsa, aici până și omletele sunt imense, parcă au fost făcute din ouă de struț!), ne urcăm în mașină  și … la drum!

Traseul pornește din fața Cabanei Vihren, situată la maxim 10 minute de mers cu mașina de la Banderitsa. Am parcat mașina undeva la umbră și am făcut ultimele pregătiri înainte de traseu. Cei de la cabană au pe peretele exterior o hartă foarte mare + traseele detaliate, pe marcaje și timpi, ceea ce ne-a ușurat informarea.  Planul inițial era să urcăm pe Vihren, după care coborâre în Șaua Prematka și de acolo, în funcție de timp, fie urcăm creasta Koncetko , o parcurgem cât putem și ne întoarcem pe refugiul Kazana, fie renunțăm la creastă și ne întoarcem direct. Ne aștepta un traseul de minim 8 ore. Să începem :)Š

Și începem bine : cu urcuș! Și nu unul simplu, “user-friendly”, să te menajeze sau să  te ia și ușor, ca să te obișnuiești. Nuu! Urcuș -urcuş, din ăla în care trebuie să te oprești la fiecare 10-15 minute, să îți tragi sufletul. Știți Panta Prostului din Bucegi, începutul traseului către Caban Poiana Izvoarelor/Gura Diham ? E, ceva de genul acela, dar muuuult mai mult. De fapt, cam tot traseul este așa – o urcare continuă, fiecare pas fiind mai sus decât celălalt. 

 Oboselii acumulate din cauza traseului i se adaugă și zăpușeala apăsătoare în care urcăm. Nici un nor pe cer, căldură cât cuprinde și un soare care arde. Ne-am baricadat sub  șepcuțe, bluze cu mânecă lungă (da, pe căldură aceea!) și straturi groase de cremă de protecție, doar-doar nu vom ajunge în vârf cu arsuri de toată frumusețea pe suprafețele expuse.  

Partea bună e că aveam parte de un peisaj …. woow! În sus, crestele stâncoase și golașe stăteau că niște santinele, gata de luptă. Iar în depărtare se desfășura nestingherită panorama munților Pirin, cu sumedenia de vârfuri semețe. O minunăție! Mai trăgeam câte un cadru în scurtele pauze de odihnă, zâmbeam de fericire și începeam din nou să urc – abia aștept să ajung sus!

 Ne-am întâlnit pe traseu cu un cuplu de vârsta a doua, care ne-au spus că ei fac Vihren-ul regulat. I-am întrebat dacă din punctul în care suntem noi se vede vârful. “No, the peak is beyond those rocks!” și arătau spre santinele înalte și neprimitoare. Dincolo de…… adică noi trebuie să urcăm pe acolo ? O să fie interesaaant 😀

Am ajuns într-un fel de șa, pe la 2.500 m, unde am făcut un mic popas de hidratare. În fața noastră erau alți oameni, așa că puteam intui cam pe unde este traseul. Acesta urcă până în buza șeii, după care dispărea. Ok, înseamnă că de acolo, de sus, o să putem vedea vârful Vihren. Sper … dar gata cu odihna, la traseu cu noi!

 Am avut însă plăcuta surpriză să văd vârfului  devreme. A fost suficient doar să urcăm un pic, astfel încât să putem vedea în spatele stâncilor de sus .. și iată-l! Vârful Vihren! Cu formă lui de piramidă aproape perfectă! Acolo sus trebuie să ajungem!

 Un pas, și încă unul , și încă unul .. și am ajuns în șa. Și ce priveliște ni s-a deschis în fața ochilor! Uiți de toată oboseală, de tot efortul și staaaaaai pironit, cu ochii pe monștrii de piatră cu vârfuri  înalte și lacurile dintre ei. Frumoși mai sunt munții ăștia, și parcă simt nevoia să o demonstreze la fiecare pas! Hai să mai fac o poză, și încă o panoramă, și încă una …. Nu mă mai satur să fotografiez!

Traseul face o mică buclă în formă de U spre dreapta și ne pomenim față în față cu vârful Vihren. Este înalt, este impunător, este …..  Băi, dar cum urci ? Pare așa de expus și abrupt de aici! Și nu se văd nicăieri stâlpi de marcaj, lanțuri sau alte elemente ajutătoare. Se văd câțiva oameni pe traseu, mici cât niște furnici, care înaintează destul de lent.  Indicatorul de lângă noi ne anunță că mai sunt 40 de minute până în vârf, deci teoretic nu poate fi așa de greu. 

 Mâncăm niște fructe confiate+ bunătăți pline de calorii ( să ne facem curaj!), bem o  gură de apă , un  “Doamne ajută!” și atacăm vârful.  Și bine că nu am făcut presupuneri  – o dată ce începi urcușul, acesta nu mai pare așa de expus. Într-adevăr, este mai abrupt că până acum, iar cărarea șerpuiește printre stânci, însă cu atenție se poate face ușor. Totuși nu aș recomanda această urcare persoanelor care nu se simt confortabil cu a nu avea asigurări pe traseu sau celor care nu se simt 100 % siguri pe ei și bocancii lor. Trebuie atenție sporită pe unele porțiuni, deoarece nefiind nici un fel de lanțuri, dacă alunecă piciorul …. dar sunt sigură că veți avea toată atenția la voi când veți aborda acest traseu :)Š

După aproximativ o oră de heeei-rup, o troiță ne anunță că am ajuns pe Vârful Vihren.  Cel mai înalt vârf din Munții Pirin! Iar priveliștea de aici e……. Pe măsură efortului depus  🙂  . Se poate vedea o mare parte din masivul Pirin, iar undeva în spate, la linia orizontului, puteai ghici alte masive muntoase. Lacuri, vârfuri, crește, nori …..  O feeerie! M-am îndrăgostit pe loc 😀

 Am stat cam jumătate de oră pe vârf. După ce ne-am odihnit (și ce bine e să stai, după un urcuș de 3 ore!) m-am plimbat un pic pentru a admira priveliștea din toate unghiurile. Se putea ghici în nori vârful Kutelo (2.908m) și Creasta Koncheto, cu muchia ei îngustă, am admirat de sus vârful Todorka (2.746 m), cabana Vihren(era așa de miiiiică !), iar în spate de tot se întindea panorama splendidă a munților Pirin. Câtă frumusețe într-o singură privire 🙂

 Coborârea de pe Vârful Vihren spre Șaua Prematka se face pe partea cealaltă a masivului.  Este mai expusă decât urcarea pe vârf și mai abruptă .. și poate de aceea  mi-a plăcut la nebunie! Trebuie să fii atent la fiecare pas, să îți croiești drum printre pietre, să găsești cea mai bună variantă de coborâre. Eu nu am fost atentă pentru o secundă și zbang! O lovitură în laterală genunchiului drept. Asta sigur o să îmi lase amintire o vânătaie!

 La baza traseului de coborâre în şa ne-am întâlnit cu un  englez care urca. Am început să vorbim despre Vihren, trasee montane făcute și l-am invitat în România, să urce pe Moldoveanu.  Mi-a zâmbit frumos și mi-a spus că o să meargă o dată.  Și chiar sper să vina :)Š

 După coborârea de pe vârf, marcajul se dublează – bandă roșie și bandă verde. Coborâm ușor, în valea străjuită de Kutelo ( pe stânga) și Vihren( pe dreapta). Poteca șerpuia mai jos, însă se putea vedea o schiță de poteca desprinzându-se de la cursul principal și urcând un pic mai sus, până la un mic prag. Oare ce o fi acolo ? Am urcat, curioși, și am dat cu ochii de un mic horn, stropit pe alocuri cu zăpadă, ce cobora destul de abrupt către ceea ce părea o vale. Dacă eram o pasionată de coborâri pe hornuri și aveam și echipament la mine, aici mă prindea noaptea :)Š

 Am observat că se putea urca și mai sus, prin partea dreaptă. Păi , dacă tot avem timp, de ce să nu mergem ? Poate facem niscaiva descoperiri interesante. Am pornit și după aproximativ un minut ne-am pomenit pe marginea unei căldări lărgi și adânci, străjuită de pereți înalți și drepți. Eu cel puțin am rămas cu gură căscată….. Nu mă așteptam să dau de atâta frumusețe și sălbăticie! Scoate aparatul, fă încă 1000 de poze și 300 de panorame, varsă o lacrimă imaginară de tristețe  că nu se poate sta mai mult și hai să mergem….€sniff!

Traseul de întoarcere coboară până la baza văii pe care am admirat-o de sus. Lăsăm refugiul Kazana pe partea dreaptă și de acum încolo marcajul redevine bandă roșie.  Urmează o porțiune scurtă de urcușuri și traversări, foarte expuse pe alocuri, și într-un final ieșim undeva pe creastă, de unde puteam vedea cabana Vihren. Ne uităm în jur ….  Ok, pe unde e traseul ? E potecă și spre stânga și spre dreapta! Iar în jos …. Băăăi, sigur e bine pe aici ? E ditamai hăul, numai pietriș mic, un singur pas greșit și ajungi jos mai repede decât ai crezut vreodată! Hai să ne împărțim, eu o iau spre dreapta, băieții spre stânga, să găsim marcaj. Merg maxim 50 m pe cărare și aud :

 –  Catiiiiiiiiiii, hai înapoi! Pe aici e marcaj!

Traseul de coborâre șerpuiește mult , iar poteca este destul de îngustă. E nevoie de și mai multă atenție, oboseala își spune cuvântul și picioarele nu mai sunt așa de ascultătoare ca la început.  Mă uitam spre Cabana Vihren, rămânea la fel de mică, deși noi înaintam.  Eu abia aștept să ajung , să beau ceva rece și racoritor……. Mmmmm! Cu gândurile aiurea la băuturi cu gheață și racoareală inclusă, îl aud pe Vlad :

–          Auzi, mașina ta nu e blocată ?

 Încrunt ochii mai ceva că un chinez concentrat și ….b ăăăăăăăi, m-a  blocat cineva! Și nu cu orice, ci cu un ditamai microbuz! Pe mine și pe  alți 3-4 nefericiți! Sper că șoferul să fie în cabană, la masă sau la o bere fără alcool, altfel o să facem cu toții mușchi împingând la microbuz. Ideea de a rămâne acolo la cabană nu ne încânta pe nici unul – toți visam la un dus și la o mâncare bună :)Š

 Am ajuns în parcarea cabanei după aproximativ o oră de coborâre. Pe aceeași căldură infernală pe care am plecat.M-am dus imediat la mașină … mmda, de aici nu am cum să ies. Trebuie că șoferul microbuzului să miște un pic mașina. Și nu termin bine gândul, că se urcă șoferul în microbuz și îl mută. Ce repede se îndeplinesc dorințele aici! O fi de la loc .. sau de la traseu ? Hmmm, ia să văd, ce îmi mai doresc ? O….. sau un….. Sau poate nişte …….. Neaaah, să nu abuzăm – o dorință pe zi e arhi-suficient :)Š

Întorși la Cabana Banderitsa ne-am răsfățat cu dușul atât de mult dorit, după care ne-am tolănit pe iarba din fața cabanei, admirând apusul.  Nu aș mai pleca de aici! Aș mai sta o zi, o săptămână, o lună și poate chiar mai mult! Aș luă munții ăștia la pas și aș străbate fiecare potecă, aș urcă pe fiecare vârf și aș urla de fericire la sfârșitul fiecărei zile. Ce poate fi mai super decât o perioadă luuunga de timp în sânul naturii, cutreierând munții ? Nimic … poate doar o perioadă și mai mare de timp!

 Întoarcerea în țară a fost făcută în a două zi, după un somn odihnitor și un mic dejun copios. Tot drumul am fost însoțiți de ploaie și m-am felicitat pentru alegerea zilelor de traseu  – o furtună ar fi făcut imposibilă abordarea celor două trasee. Cineva de SUS a ținut cu noi.Š

 Za end 🙂 !

 

____________________________________________________________________________

O noapte de cazare la Cabana Banderitsa: 10 leva / persoană

Un prosop la cabana Bandetitsa (nu au în cameră, trebuie să cereți) : 2-3 leva

Un ceai la cabana Banderitsa : 1 leva

O omletă simplă/cu șuncă sau cașcaval/cu de toate la cabana Banderitsa : 3/ 3,5 / 3,5 leva

Piept de pui la grătar la cabana Banderitsa ( super mare și suuper bun  ) : 5 leva

O bere Kamenitza la cabana Vihren: 2.2 leva + 0.8 leva racitul (noi am cumpărat de afară, din parcare, era singurul loc unde aveau bere rrrrrece că gheața)

Un litru de benzină 95 : între 2.53 și 2.6 leva, în funcție de benzinărie

Taxa trecere pod spre România : 4 leva sau 2 euro

 

Cabana Banderitsa e un fel de “hotel” mai micuț. Are 3 etaje , iar etajele 1 și 2 sunt numai cu camere cu diferite capacități – până la  (cel puțin) 8 paturi. Noi 3 am stat într-o cameră de 8 paturi, la etajul 2, și a fost foarte ok. Un mic dezavantaj ar fi că există doar o singură baie funcțională, la etajul 1 (cea de la etajul 2 era un maaaare șantier). Baia are și duș, ce poate fi folosit între orele 18 și 22  (doar atunci e apă caldă).

Dacă nu vreți să stați la cabană, există un camping amenajat, Camping Banderitsa, aflat la 1-2 minute de cabană. Veți trece prin camping în drum spre cabană. Tot acolo este și o mică terasă, unde am văzut oameni luând masa – deci servesc și mâncare.

La cabană la Vihren există parcare cu locuri suficiențe ( cel puțin 20), fără plată. În caz că nu prindeți loc, puteți lăsa mașina pe marginea drumului, acolo unde acesta permite.

Există o linie de microbuze care face traseul Bansko – Cabana Vihren și înapoi (în cazul în care nu vreți să utilizați mașina voastră). Biletul  costă 6 leva (12 leva dus-întors) , iar programul este următorul :

 –  De la Bansko (plecare de lângă podul aflat lângă hotelul Glazne sau Strajite) : 08:30, 14:15, 17:00

 – De la Cabana Vihren: 09:30, 15:00, 18:00 

Traseul pana  pe Varful Vihren implica urcare aproape continua. Dar CONTINUA! Cu Traseul până  pe Vârful Vihren implică urcare aproape continuă. Dar CONTINUĂ! Cu excepția micii porțiuni dintre sa și atacarea propriu-zisă a vârfului, pe care o parcurgeți în maxim 5-6 minute, fiecare pas pe care îl puneți în fața celuilalt va fi la o altitudine mai mare decât precedentul. Nu este greu, este însă obositor 🙂

Tot traseul făcut astăzi necesită o atenție sporită pe unele porțiuni, mai ales la urcarea pe vârful Vihren, coborârea de pe vârf în Șaua Prematka și pe încă o parte de traseu, înainte de coborârea finală spre Cabana Vihren. Traseul nu este asigurat în nici un fel (nu există lanțuri sau stâlpi), de aceea nu îl recomand pentru persoane care nu se simt sigure pe ei/bocancii lor sau care nu au echipament adecvat.

Bulgarii au o particularitate: la intersecția dintre un drum european/național și un alt drum, au limitare la 60 km/h. Înarmați-vă cu răbdare, că sunt multe intersecții. Uneori și sucesive, de ajungi să te întrebi de ce au mai făcut drum că-n palmă, drept că soldatul la armată, și ai limită de îți vine să alergi pe lângă mașină, că așa înaintezi mai repede.

Taxa de pod la bulgari poate fi plătită în leva sau în euro – nu acceptă RON.

Poveste funny la trecerea podului Giurgiu-Russe : cum am intrat în România, pe partea dreaptă am fost primiți de un semn prietenos  de “Drum cu  denivelari” și ne-au venit în întâmpinare o suită întreagă de gropi și gropşoare, care stăteau cuminți pe asfalt și așteptau să le bage cineva în seamă.  Aveţi grijă să nu le acordați atenție ….. sau o roată 🙂